A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a se fixa într-un loc, a căpăta stabilitate, forță, putere
A trăi ca viermele în hrean (sau în rădăcina hreanului) = a duce (și a se deprinde cu) o viață grea
A tăia răul de la rădăcină = a stârpi radical o manifestare negativă a vieții
A tăia în carne vie = a) a tăia, a lovi din plin, fără milă; b) a curma fără cruțare un rău, a stîrpi răul de la rădăcină
A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva dintre cei de față, dacă este interpretat ca o aluzie la ei
A încerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sunt minime
A-i sări (cuiva) bâzdâcul = a se supăra
A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint
A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă)
Dacă (sau de) nu curge, pică = chiar dacă câștigul nu este mare, tot te alegi cu ceva
Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine
Dacă și numai dacă = constantă logică exprimând condiționarea exclusivă între stările de fapt, echivalența logică, funcția de adevăr a echivalenței
Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile
Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu, vrând-nevrând
Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru)
a întreba că oare = a întreba dacă
În caz afirmativ = dacă se va întâmpla așa; în cazul când împrejurările sunt favorabile
DAC, -Ă,daci, -ce, adj. s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la Dacia sau la populația ei, privitor la Dacia sau la populația ei; dacic. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. – Din lat. Dacus. (Sursa: DEX '98 )
DAC s., adj. 1. s. get. (~ii erau numiți geți de către greci.)2. adj. dacic, get, getic. (Populația ~.) (Sursa: Sinonime )
dac adj. m., s. m., pl. daci; f. sg. dácă, pl. dáce (Sursa: Ortografic )
dac, -ă s. (lat. Dacus). Locuitor al Daciiĭ. Adj. Din Dacia, dacic: arme dace. (Sursa: Scriban )
DAC1 ~că (~ci, ~ce) ist. Care aparținea Daciei sau populației ei; din Dacia. /<lat. Dacus (Sursa: NODEX )
DAC2 ~că (~ci, ~ce)m. și f. ist. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. /<lat. Dacus (Sursa: NODEX )
DÁCĂ1f. mai ales art. ist. Limba dacilor. /<lat. Dacus (Sursa: NODEX )
dácă (limba) s. f., g.-d. art. dácei (Sursa: Ortografic )
daco-román, -ă s. și adj. Roman din Dacia, Român de la Dunăre și Carpațĭ (față de Macedo-roman, Istro-roman). (Sursa: Scriban )
DAC, -Ă (< lat. Dacus; gr. Dakos) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire dată în izvoarele antice populației autohtone tracice din spațiul carpato-danubian, cu care romanii au venit în contact în sec. 2 î. Hr.—3 d. Hr. Centrul puterii lor a fost în Transilvania. Începând din sec. 1 î. Hr. numele de d. apare alternativ cu acela de geți. Romanizați, d. sunt elementul etnic principal al etnogenezei românilor, popor de limbă romanică. V. Dacia, geto-daci, geți. ◊ Dacii liberi = denumire dată de istoriografia românească modernă și con¬temporană triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în prov. Moesia și Dacia și care au continuat să locuiască în terit. lor (sec. 2—3 d. Hr.), situate la V, E, NE sau S de respectivele prov. romane. Numeroși împărați romani au adoptat, după luptele purtate împotriva lor, titlurile triumfale de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Deși sunt caracterizați printr-o civilizație materială și spirituală asemănătoare cu aceea a geto-dacilor cuprinși între granițele romane, particularități specifice îi definesc arheologic pe carpi (așezați între Munții Carpați și Prut), pe d.l. din Muntenia, creatori ai culturii de tip Militari-Chilia, pe costobocii de pe cursul mijlociu și superior al Nistrului, creatori ai culturii Lipița, și pe d.l. din Banat, Crișana și Maramureș, creatori ai culturii Sântana-Arad. 2. Adj. Care se referă la daci (1). ◊ Limba d. = limbă indo-europeană dispărută vorbită de daci. (Sursa: DE )
RĂZBOAIELE DACO-ROMANE, denumire a celor două războaie, purtate de statul dac condus de Decebal, împotriva Imp. Roman. Primul război daco-roman (101-102). Decebal a continuat politica de întărire a statului dac, nerespectând obligațiile impuse de situația de rege clientelar Romei, în urma păcii încheiate cu statul roman în 89, amenințând stăpânirea romană la Dunăre. În fața acestui pericol, Traian, în fruntea a c. 13-14 legiuni, a trecut Dunărea, și, prin Banat, s-a îndreptat spre centrul statului dac. Profitând de răgazul prilejuit de încetarea temporară a ofensivei romane, în iarna anului 101/102, dacii, aliați cu roxolanii și unele popoare germanice, au atacat garnizoanele romane din Dobrogea. Sunt însă înfrânți în bătălia de la Adamclisi. În primăvara anului 102, Traian l-a învins, la Tapae, pe Decebal, care, nevoit să încheie pacea, s-a obligat să cedeze unele teritorii, să renunțe la o politică externă proprie etc. ◊ Al doilea război daco-roman (105-106). Condițiile păcii din 102 fiind încălcate de către daci, romanii au organizat o nouă campanie, atacând din mai multe direcții zona cetăților fortificate din M-ții Orăștiei. După căderea Sarmizegetusei, Decebal s-a sinucis. Dacia a fost transformată în prov. romană (106). (Sursa: DE )
