CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui. (Sursa: DEX '98 ) Copy to clipboard

CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Din capăt. (Sursa: DLRM ) Copy to clipboard

CĂPĂTUÍ vb. 1. v. îmbogăți. 2. (pop.) a oploși. (A ~ pe cineva într-o slujbă.) (Sursa: Sinonime ) Copy to clipboard

CĂPĂTUÍ vb. v. așeza, căsători. (Sursa: Sinonime ) Copy to clipboard

căpătuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. căpătuiáscă (Sursa: Ortografic ) Copy to clipboard

A CĂPĂTUÍ ~iésc tranz. A face să se căpătuiască. /capăt + suf. ~ui (Sursa: NODEX ) Copy to clipboard

A SE CĂPĂTUÍ ma ~iésc intranz. A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a parveni. /capăt + suf. ~ui (Sursa: NODEX ) Copy to clipboard

căpătuĭésc v. tr. (d. căpătîĭ, capăt). Daŭ cuĭ-va o pozițiune (de ex., îl căsătoresc, îl pun în funcțiune, îl îmbogățesc). V. refl. Ajung într´o stare fericită. V. căpuĭesc. (Sursa: Scriban ) Copy to clipboard