CONJÚNCȚIE,conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis. (Sursa: DEX '98 )
CONJÚNCȚIEs.f.1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă când cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction]. (Sursa: DN )
CONJÚNCȚIEs. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică. 2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. 4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio) (Sursa: MDN )
conjúncție s. f. (sil. -junc-ți-e), art. conjúncția (sil. -ți-a), g.-d. art. conjúncției; pl. conjúncții, art. conjúncțiile (sil. -ți-i-) (Sursa: Ortografic )
CONJÚNCȚIE ~if. 1) lingv. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziție a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncția; G.-D. conjuncției; Sil. -ți-e] /<fr. conjonction (Sursa: NODEX )
conjuncțiúne f. (lat. conjúnctio, -ónis, d. conjúngere, a uni. V. ajung, jug, juncțiune). Uniune. Gram. Cuvînt invariabil, care servește să lege doŭă vorbe saŭ doŭă propozițiunĭ (de ex.: că, să). Astr. Întîlnirea aparentă a doŭă stele în aceĭașĭ parte a zodiaculuĭ. – Și -úncție. (Sursa: Scriban )
