CEAÚȘ,ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții. 2. Nume dat, în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici: a) șef al unei cete de slujitori; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagogă. – Din tc. çavuș. (Sursa: DEX '98 )
CEAÚȘ,ceauși, s. m. (Înv.) 1. (La turci) Ușier, curier sau aprod al curții. 2. (La noi, în orânduirea feudală) Nume dat unor funcționari publici: a) căpetenie, șef, comandant; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod. 3. Om de serviciu la sinagogă. – Tc. çavuș. (Sursa: DLRM )
ceaúș,ceaúși, s.m. (înv.) 1. funcționar inferior al Sultanului turcesc (ușier, curier, aprod). 2. funcționar inferior în țările române cu aceleași funcții: ușier, curier, aprod. 3. căpetenie, comandant, șef, vătaf al slugilor. 4. grad vechi în armată (căprar). 5. mijlocitor între plutași și expeditorul plutelor; dragoman. 6. varietate de struguri albi. 7. numele unei hore. (Sursa: DAR )
ceaúș (ceaúși), s. m. – 1. Funcționar inferior în administrația turcă, portar, ușier. – 2. În Munt. și Mold., înv., ofițer de poliție, șef peste 40 tufeccii, în subordinea marelui spătar. – 3. În vechea organizare militară, șef al unei mici unități (pe care Bălcescu o evaluează, exagerat, la 500 de oameni). – 4. Șef, căpetenie. – 5. Unul din personajele care alcătuiesc dansul călușarilor. – 6. (Banat) Persoană care îi ajută pe nași în însărcinările lor, în timpul nunții. – 7. Varietate de struguri de masă. – Mr. ciauș. Tc. ça(v)uș „sergent” (Șeineanu, II, 125; Lokotsch 404; Iogu, GS, IV, 157; Ronzevalle 70); cf. bg. čaus. – Der. ceaușesc, adj. (de portar; de agent, de poliție); ceauși, vb. (a servi ca ceauș); ceaușie, s. f. (îndeletnicirea de ceauș). Bălcescu folosește cuvîntul căușel (chihii sau căușeii erau peste zece soldați), probabil rezultat al unei lecturi greșite, în loc de ceaușel. (Sursa: DER )
ceaúș s. m., pl. ceaúși (Sursa: Ortografic )
ceaúș m. (turc. čauš, ușier, aprod, sergent de infanterie, ngr. tsaúsi, bg. sîrb. rut. čauš, pol. czausz, ung. csáus). La Turcĭ, ceaușiĭ eraŭ foștĭ subofițerĭ de ĭenicerĭ care duceaŭ ordinele guvernuluĭ în toate părțile imperiuluĭ și făceaŭ și serviciu de aprozĭ aducîndu-ĭ pe vinovațĭ la judecată. (Eĭ eraŭ 300). La Românĭ, ușierĭ domneștĭ care-l precedaŭ pe domn și purtaŭ niște bastoane cu clopoțeĭ de argint. (Eraŭ comandațĭ de velceauș, care avea supt [!] el 40 de lefegiĭ și o temniță la mahala p. vinovațiĭ de delicte micĭ. Eĭ împlineaŭ decĭ și rolu de armășeĭ saŭ mumbașirĭ, ca jandarmiĭ și gardiștiĭ de azĭ). Munt. Căpitan care comanda 500 de ostașĭ, numit maĭ în ainte [!] vătaf.P. P. Căpitan, vătaf, șef: ceaușu pateriĭ [!]. Munt. Aprod dorobanț, agent judecătoresc orĭ polițienesc. Mold. S. n. O horă. Adj. Poamă ceaușă, strugurĭ ceaușĭ, un fel de strugurĭ galbenĭ originarĭ din Taif, în Arabia (turc. čauš üzümü). (Sursa: Scriban )
CEAÚȘ ~im. înv. 1) Slujbaș de rang inferior care îndeplinea diferite funcții la curte. 2) Servitor la sinagogă. [Sil. cea-uș] /<turc. șavuș (Sursa: NODEX )
