CĂSCÁT1,căscaturi, s. n. Faptul de a căsca (2); căscătură (1), căscare. – V. căsca. (Sursa: DEX '98 )
CĂSCÁT2 -Ă,căscați, -te, adj. 1. Care stă cu gura deschisă, privind neatent; p. ext. nătăfleț, bleg, neatent. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale; a se ului. 2. (Despre ochi) Holbat, zgâit. 3. Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. – V. căsca. (Sursa: DEX '98 )
CĂSCÁT1,căscaturi, s. n. Faptul de a căsca(2). (Sursa: DLRM )
CĂSCÁT2 -Ă,căscați, -te, adj. 1. Care stă cu gura deschisă, privind neatent; nătăfleț. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale. 2. (Despre ochi) Holbat, zgâit. 3. (Despre cavități) Care prezintă o deschizătură. – V. căsca. (Sursa: DLRM )
CĂSCÁT s. 1. v. deschidere. 2.căscătură. (A tras un ~.) (Sursa: Sinonime )
CĂSCÁT adj. 1. v. deschis. 2. v. holbat. 3. v. întredeschis. (Sursa: Sinonime )
CĂSCÁT adj. v. absent, distrat, neatent. (Sursa: Sinonime )
CĂSCÁ,casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus; cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare. (Sursa: DEX '98 )
A CĂSCÁ casc 1.tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare (Sursa: NODEX )
A SE CĂSCÁ se cáscăintranz. (despre obiecte) A forma crăpături, lăsând să se vadă în interior. /<lat. cascare (Sursa: NODEX )
CĂSCÁT ~tă (~ți, ~te)și substantival 1) (despre persoane) Care este distrat; neatent. ◊ A rămâne (sau a privi) cu gura ~tă a privi sau a rămâne mirat, uluit de ceva. 2) Care prezintă o deschizătură sau o crăpătură. 3) (despre ochi) Care este larg deschis; holbat. /v. a (se) căsca (Sursa: NODEX )
CASCĂ-GÚRĂ s. m. Gură-cască. (Sursa: DLRM )
CĂSCÁ,casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mâncarea etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin), a se crăpa (4). – Lat. *cascare. (Sursa: DLRM )
CASCĂ-GÚRĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.) (Sursa: Sinonime )
CĂSCÁ vb. 1. v. deschide. 2. v. holba. 3. v. întredeschide. 4. a se adânci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.) (Sursa: Sinonime )
căscá (cásc, căscát), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164). (Sursa: DER )
cáscă-gúră s. m. (Sursa: Ortografic )
căscá vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 sg. și pl. cáscă; conj. prez. 3 sg. și pl. cáște (Sursa: Ortografic )
gúră-căscátă (epitet; bot. ) s. f. (Sursa: Ortografic )
casc, a căscá v. intr. (lat. cascare, d. vgr. hásko, casc, rudă cu lat. hiscere, a se căsca, a se crăpa; sard. cascare, V. dehiscent). Răsuflu adînc deschizînd convulsiv gura (de plictiseală saŭ de osteneală). Doresc, mă lăcomesc (Vechĭ): cască să cuprindă averea altuĭa. V. tr. Deschid (puțin): a căsca ușa. Iron. A căsca ochiĭ, a holba ochiĭ, a privi mirat orĭ atent. A căsca gura, a perde [!] timpu privind. (Sursa: Scriban )
