- A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit
- A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blândețe, cu răbdare, cu tact
- A lua pe cineva sau a o lua) cu încetișorul = (a lua pe cineva sau a o lua) cu blândețe, cu tact, cu binișorul
- Cu binele = cu vorbe bune, cu blândețe
- Șezi binișor! = fii cuminte! astâmpără-te! Cu blândețe, prietenos
BLÂNDÉȚE s. f. Însușirea omului blând; purtare de om blând. – Blând + suf. -ețe. (Sursa: DEX '98 )
BLÂNDÉȚE f. 1) Caracter blând. 2) Atitudine de om blând. [Art. blândețea; G.-D. blândeții] /<lat. blandities (Sursa: NODEX )
BLÂNDÉȚE s. f. Însușirea de a fi blând; purtare, vorbă de om blând. – Din blând + suf. -ețe. (Sursa: DLRM )
BLÂNDÉȚE s. bunătate, (livr.) mansuetudine, (rar) blajinătate, (reg.) bunete. (Om de o mare ~.) (Sursa: Sinonime )
Blândețe ≠ cruzime, ferocitate, răutate (Sursa: Antonime )
blândéțe s. f., art. blândéțea, g.-d. art. blândéții (Sursa: Ortografic )
blîndéță (est) și -éțe (vest) f., pl. ețĭ (d. blînd). Calitatea de a fi blînd: a vorbi, a te apropia cu blîndeță. (Sursa: Scriban )
| blândețe (g.-d. -țe) substantiv feminin | nearticulat | articulat |
| nominativ-acuzativ | singular | blândețe | blândețea |
| plural | — | — |
| genitiv-dativ | singular | blândețe | blândeței |
| plural | — | — |
| vocativ | singular | blândețe, blândețeo |
| plural | — |
| blândețe (g.-d. -ți) substantiv feminin | nearticulat | articulat |
| nominativ-acuzativ | singular | blândețe | blândețea |
| plural | — | — |
| genitiv-dativ | singular | blândeți | blândeții |
| plural | — | — |
| vocativ | singular | blândețe, blândețeo |
| plural | — |
