ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis. (Sursa: DEX '98 )
ALOCUȚIÚNE s.f. 1. Discurs ținut ostașilor de un comandant militar, rege sau împărat. 2. Cuvântare ocazională scurtă. [Var. alocuție s.f. / cf. fr. allocution, lat. allocutio]. (Sursa: DN )
ALOCUȚIÚNE s. f. cuvântare ocazională scurtă. (< fr. allocution, lat. allocutio) (Sursa: MDN )
ALOCUȚIÚNE, alocuțiuni, s. f. Scurtă cuvântare ocazională. [Pr.: -ți-u] – Fr. allocution (lat. lit. allocutio, -onis). (Sursa: DLRM )
ALOCUȚIÚNE s. v. discurs. (Sursa: Sinonime )
alocuțiúne s. f. → locuțiune (Sursa: Ortografic )
alocuțiúne f. (lat. allocútio, -ónis. V. locuțiune). Cuvîntare scurtă. – Și -úție. (Sursa: Scriban )
ALOCUȚIÚNE ~i f. Scurtă cuvântare ocazională. [G.-D. alocuțiunii;Sil. -ți-u-] /<fr. allocution, lat. allocutio, ~onis (Sursa: NODEX )
| alocuțiune substantiv feminin | nearticulat | articulat |
| nominativ-acuzativ | singular | alocuțiune | alocuțiunea |
| plural | alocuțiuni | alocuțiunile |
| genitiv-dativ | singular | alocuțiuni | alocuțiunii |
| plural | alocuțiuni | alocuțiunilor |
| vocativ | singular | alocuțiune, alocuțiuneo |
| plural | alocuțiunilor |
