PANA¹, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formatiile epidermice cornoase care acopera corpul pasarilor, servind la protectia lui si la zbor, compusa dintr-un cotor pe care sunt asezate simetric, de-o parte si de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Usor in pene = imbracat subtire, sumar; p. ext. prost imbracat, zdrentaros. Smuls de pene = rusinat, umilit. A lua (pe cineva) in (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburatorului = planta erbacee cu frunze paroase, si cu flori mari, violete sau albe, fara miros (Lunaria annua); pana-gastei = specie de muschi cu tulpina dreapta, cu ramuri arcuite si inegale, formand tufe mari, verzi sau galbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripa care serveste la diverse scopuri practice gospodaresti. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasare sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. asternut (moale) de pat (cu pene), fulgi etc.). 3. Pana¹ (I 1) de gasca, ascutita si despicata la varf, intrebuintata altadata ca instrument de scris cu cerneala; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce serveste la scris. ♦ Fig. scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv facut din cotor de pana¹ (I 1), care serveste sa tina carligul unditei la adancimea dorita. 5. Podoaba din pene¹ (I 1), care se poarta la palarie, in par etc. ♦ (Pop.) Podoaba pentru palarie facuta din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (In sintagma) Categorie pana = categorie in care intra boxerii intre 54 si 57 kg, luptatorii intre 57 si 63 kg etc. II. 1. Piesa de lemn sau de metal (de forma unei prisme), intrebuintata la despicarea lemnelor, la detasarea unor bucati dintr-un material, la fixarea sau la intepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de masini, a unor elemente de constructie etc. ♦ (Tipogr.) Piesa care se intercaleaza intre matritele de linotip, pentru a le spatia. ♦ Felioara de slanina cu care se impaneaza carnea ce urmeaza sa fie fripta. 2. Partea ciocanului, opusa capului, prelungita si subtiata spre varf. ♦ Partea lata, plata a unor obiecte, instrumente etc.; lama. 3. Betisor cu care se strange franghia ferastraului pentru a intinde panza; cordar. 4. (In sintagma) Pana capastrului sau pana de capastru = streang sau curea cu care se priponeste calul. 5. Parte a carmei unei nave, care poate fi rotita in jurul unui ax vertical si asupra careia se exercita presiunea apei cand se schimba directia de miscare a navei. 6. Placa mica de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (In sintagma) Pana de somn = carnea de la pantece sau de la coada somnului. [Var.: (inv. si reg.) peana s. f.] – Lat. pinna.

STILOU s. n. toc de scris cu un rezervor propriu de cerneala. (< fr. stylo/graphe/)

CONDEI s. 1. v. creion. 2. (rar) stil, (Mold.) plumb. (~ cu care se scria pe tablita.) 3. v. toc. 4. scris, scriitura, (pop.) slova. (Are un ~ regulat.)

STILOU, stilouri, s. n. toc de scris prevazut cu un rezervor din care cerneala sau pasta ajunge automat la varful penitei, in timpul scrierii. – Din fr. stylo.

STILOU s.n. toc de scris cu un rezervor propriu de cerneala. [< fr. stylo < stylographe].

PAPETARIE ~i f. Magazin (sau raion al unui magazin) unde se vand articole de scris (caiete, hartie, tocuri etc.). /<fr. papeterie

STILOU s. toc rezervor, (rar) stilograf. (scrie cu ~ul.)

ceamandura si gea- f., pl. e si i (turc. samandura si -ndra, d. ngr. simandir [vgr. semanter], semnal, indicator si simandron [scris -ntir si -ntron], toaca de fer [!]. D. turc. vine ngr. simandura, samandura si samadura. V. semafor). Aparat plutitor (fixat de fundu apei) care arata corabiilor drumu sau obstaculele [!] (numit si baliza). – Si simandura (dupa ngr.). V. samandra si baliza.

toc s. I. portochelari. II. 1. condei. (~ cu penita.) 2. toc rezervor = stilou, (rar) stilograf. (scrie cu ~.) III. 1. cadru, cercevea, rama. (~ de fereastra.) 2. (TEHN.) matca. (~ de la coltarul dulgherului.)

toc (de protejat obiecte, de scris, la usa, la pantof) s. n., pl. tocuri

toc² ~uri m. Unealta de scris in forma de betisor, prevazut la un capat cu un dispozitiv in care se introduce penita; condei. ◊ ~ rezervor toc avand un rezervor umplut cu cerneala, care ajunge automat pana la varful penitei; stilou. /<ung., sb. tok

PENITA, penite, s. f. 1. Diminutiv al lui pana¹; p*******a. 2. Placa de metal, mica si concava, terminata printr-un varf despicat, care, montata sau atasata la un toc sau stilou, foloseste pentru a scrie cu cerneala. 3. Numele a doua specii de plante erbacee cu flori alburii, care cresc in ape adanci, statatoare sau lin curgatoare (Myriophyllum spicatum si verticillatum). – Pana¹ + suf. -ita.

PENITA ~e f. (diminutiv de la pana) 1) Lama mica concava de metal, cu varf ascutit si despicat, care, fixata la un toc si m****a in cerneala, serveste la scris. ~ de aur. ◊ Ce-i scris cu ~a nu tai cu bardita ce e scris, scris ramane. 2) Planta erbacee cu frunze penate, capilare si cu flori alburii, care creste in apele statatoare; vasc-de-apa. /pana + suf. ~ita

condei n., pl. eie (ngr. kondyli si kontyli, pron. -dhyli si -dyli, condei de scris, d. vgr. kondylion, dim. d. kondylos, condil; alb. kondili). Est. toc, betisor in care se infige penita de scris. Fig. Stil, arta de a scrie: a avea condei. Sud. Pensula (periuta) de zugravit. A trage cuiva un condei, a-l incondeia, a-l zugravi (a-l descrie) defavorabil.

CONDEI, condeie, s. n. 1. Unealta de scris in forma de betisor, la care se adapteaza o penita; toc (impreuna cu penita). ◊ Manuitor de condei = scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a incarca la socoteala. Dintr-un condei sau dintr-o trasatura de condei = dintr-o data. ♦ Fig. Trasatura de condei; p. ext. moment, clipa. ♦ (Inv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru innegrirea sprancenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, indemanare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr. A avea condei = a scrie usor (si bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu mestesug; a iesi din incurcatura printr-o intorsatura priceputa a frazei. 3. Par lung care, impreuna cu lopata, formeaza carma plutei. – Din ngr. kondili.

CONDEI ~ie n. 1) Unealta de scris in forma de betisor, prevazut la capat cu un dispozitiv special pentru penita; toc. 2) Creion special folosit la innegrirea sprancenelor. 3) fig. Talent scriitoricesc. /<ngr. kondili

condei (condeie), s. n. – 1. Pana, toc. – 2. Pana speciala pentru a incondeia ouale de Pasti. – 3. (Inv.) Pensula. – 4. Mod de a scrie, stil. – 5. (Inv.) Birou, cabinet. – 6. Cirma. – 7. Cutit de melita mecanica. – Mr. cundil’u, megl. cundil’. Ngr. ϰονδίλιον (Roesler 570; Murnu 15; Meyer 197), cf. v. sb. kondili (sec. XVII), alb. kondilj. – Der. incondeia, vb. (a desena, a impodobi ouale de Pasti; a defaima); incondeiala, s. n. (culoare neagra de vopsit sprincenele); incondeietura, s. f. (actiunea de a incondeia ouale de Pasti; defaimare).

toc², tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme si marimi diferite, in care se pastreaza arme, aparate sau instrumente; teaca de piele, de carton etc. in care se tin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teaca de sabie. 2. Unealta de scris cu cerneala facuta din lemn, os, metal, in forma de betisor, la care se adapteaza o penita; condei. ◊ toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal in care se fixeaza, la o constructie, ferestrele si usile. – Din magh., scr. tok.