RÉNTĂ, rente, s. f. Venit, profit regulat pe care îl poate obține un proprietar în virtutea dreptului său de proprietate asupra unui teren, capital etc. (prin cedarea contra plată a dreptului de folosință a acestora); dobândă produsă de o obligațiune. ◊ Rentă viageră = sumă de bani pe care o persoană se obligă s-o plătească periodic alteia pe toată durata vieții acesteia. ♦ (Și în sintagma rentă feudală) Plată (în muncă, produse sau bani) la care era obligat iobagul față de stăpânul său. – Din fr. rente.

CENS s. n. 1. (În Roma antică) Recensământ al cetățenilor și al averii lor. Efectuat din cinci în cinci ani, pentru a servi ca bază în recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. ♦ Grupare a unor cetățeni sau a tuturor locuitorilor unei țări după diverse criterii. 2. (În societatea feudală) rentă în bani sau în natură datorată seniorului de către posesorul pământului. 3. (În unele țări) Câtimea de impozit prevăzută de legile electorale necesară pentru acordarea dreptului de alegător. – Din lat. census, fr. cens.

CLÁCĂ, clăci, s. f. 1. Formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratuită pe care țăranul, fără pământ, era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moșie. ◊ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost. 2. Muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. ◊ Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă sau neserioasă; flecăreală. – Din bg. tlaka.

CLÁCĂ s. 1. (IST.) boieresc, robotă. (Ca formă a rentei feudale, ~ din Țara Românească se numea în Moldova boieresc, iar în Transilvania robotă.) 2. șezătoare, (reg.) furcărie, (Transilv.) habă, habără, (prin Munt.) sideancă. (~ făcută la țară în serile de iarnă.)

ROBÓTĂ s. v. clacă. (Ca formă a rentei feudale, ~ din Transilvania se numea „clacă” în Țara Românească și „boieresc” în Moldova.)

CARAGEA, familie de boieri de origine greacă, stabilită în Țara Românească în sec. 17. Mai importanți: 1. Nicolae C., mare dragoman al Porții Otomane (1769-1774), domn al Țării Românești (1782-1783), mazilit de turci. 2. Ioan Gheorghe C., mare dragoman al Porții Otomane, domn al Țării Românești (1812-1818); a dus o politică fiscală excesivă și a reglementat renta feudală în defavoarea țărănimii prin „Legiuirea Caragea” (1818). În timpul domniei sale a bîntuit o epidemie de ciumă („ciuma lui Caragea”).

CENS s. n. 1. (În statul roman) Recensământ al cetățenilor și al averii lor, efectuat din cinci în cinci ani, pentru a servi ca bază la recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. 2. (În orânduirea feudală) rentă în bani sau în natură datorată seniorului de către posesorul pământului. 3. (În unele țări capitaliste) Câtimea de impozit prevăzută de legile electorale restrictive ale epocii, necesară pentru acordarea dreptului de alegător sau de ales și pentru delimitarea colegiilor electorale din care făceau parte cetățenii. – Lat. lit. census.

DÍJMĂ, dijme, s. f. Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; (mai târziu) formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată. – Din sl. dižma.

SÉSIE, sesii, s. f. Denumire dată în evul mediu, în Transilvania, lotului de pământ, parte dintr-un domeniu, asupra căruia țăranul dependent avea drept de posesiune în schimbul rentei către stăpânul feudal și care putea fi transmis ereditar. – Din lat. sessio.