DIOPTRIC, -A, dioptrici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care este in legatura cu refractia luminii, care apartine acestei refractii. 2. S. f. Parte a opticii care studiaza fenomenele de refractie a luminii. [Pr.: di-op-] – Din fr. dioptrique.

DIOPTRICA s.f. Parte a opticii care studiaza refractia luminii. [Gen. -cii. / < fr. dioptrique, cf. gr. dioptrikos < dia – prin, ops – ochi].

DIOPTRIC, -A I. adj. referitor la dioptrica. II. s. f. parte a opticii care studiaza refractia luminii. (< fr. dioptrique)

HALO, halouri, s. n. 1. Cerc luminos, colorat, care apare in anumite conditii atmosferice in jurul soarelui sau al lunii si care se datoreste reflexiei si refractiei luminii in cristalele de gheata aflate in atmosfera la mari inaltimi; cearcan (2). 2. Zona luminoasa care incercuieste imaginea fotografica a unui punct stralucitor. – Din fr. halo.

CURCUBEU ~e n. Fenomen optic avand aspectul unui arc multicolor, care se produce in atmosfera datorita refractiei luminii solare in picaturile de apa dispersate in aer, dupa ploaie. /<lat. curcus + bibit

MIRAJ¹ ~e n. 1) Iluzie optica, datorata refractiei luminii, in care imaginea unor lucruri departate apare apropiata si rasturnata. ~ de desert. 2) fig. Aparenta seducatoare si inselatoare; iluzie desarta. ~ul gloriei. 3) Ansamblu de calitati care trezesc admiratie; farmec; vraja; fascinatie. /<fr. mirage

OPTICA f. 1) Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul luminii si a particularitatilor acesteia. 2) Totalitate a aparatelor si a instrumentelor a caror functionare este bazata pe legile reflectiei si refractiei luminii. 3) fig. Mod de interpretare a faptelor si fenomenelor. /<fr. optique, lat. optice

MIRAJ s.n. 1. Fenomen optic datorit refractiei luminii, care face ca uneori imaginea unor lucruri departate si ascunse dincolo de orizont sa apara mai apropiata si rasturnata. ♦ (Fig.) Iluzie. 2. Farmec, atractie. [Var. miragiu s.n. / < fr. mirage].

MIRAJ s. n. 1. fenomen optic datorat refractiei luminii, care face uneori ca imaginea unor lucruri departate si ascunse dincolo de orizont sa apara mai apropiata si rasturnata. 2. (fig.) iluzie. 3. lucru atragator; farmec, atractie. 4. examinare a oualor supuse incubatiei cu ajutorul ovoscopului. (< fr. mirage)

OPALESCENTA, opalescente, s. f. Aspect laptos prezentat, in urma fenomenului de refractie a luminii, de unele medii cu particule fin dispersate sau bule de gaz microscopice si care apare roscat cand este observat prin transparenta si albastrui cand este observat lateral. – Din fr. opalescence.

DIOPTRICA f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor de refractie a luminii. /<fr. dioptrique

REFRACTOR ~oare n. 1) Telescop in care imaginea astrilor se obtine prin refractia razelor de lumina; luneta astronomica. 2) Dispozitiv optic care schimba directia unui fascicul de lumina prin refractie. /<fr. refracteur, germ. Refraktor

REFRACTOR s. n. 1. luneta astronomica cu obiectivul din mai multe lentile. 2. dispozitiv optic care schimba directia unui fascicul de lumina prin refractie. (< fr. refracteur, germ. Refraktor)

PACLA, pacle, s. f. 1. Ceata deasa care apare de obicei dimineata si seara; negura. 2. Val atmosferic albastrui sau galben-cenusiu, constituit din particule solide, fine, invizibile, care dau aerului un aspect tulbure, opalescent si care este provocat de refractia inegala a luminii in straturile de aer cu temperaturi diferite, incalzite de suprafata solului. ♦ Fig. Strat des, panza de fum, de ploaie etc. 3. Atmosfera inabusitoare, zapuseala (pe timp noros). 4. Vulcan mic din care erup gaze, ape sarate, uneori si petrol; vulcan noroios. – Din sl. pĩclu.

MIRAJ, miraje, s. n. I. 1. Fenomen optic produs prin refractia treptata a luminii in straturi de aer cu densitati diferite, datorita caruia in unele regiuni apar la orizont imagini rasturnate si suplimentare ale unor parti din natura, ale unor lucruri indepartate etc., ca si cum s-ar reflecta intr-o apa; p. ext. fata morgana. 2. Fig. Imagine inselatoare; inchipuire, iluzie desarta. 3. Fig. Farmec, atractie irezistibila. II. (In sintagma) Mirajul oualor = operatie de examinare a oualor supuse incubatiei naturale sau artificiale.pentru a urmari starea si dezvoltarea embrionului. [Var.: (rar) miragiu s. n.] – Din fr. mirage.

SCINTILATIE, scintilatii, s. f. 1. Modificare de intensitate si de coloratie a luminii stelare, datorita refractiei sale neregulate in atmosfera. 2. lumina emisa de o substanta fosforescenta sub influenta ionizarii. 3. (Rar) Scanteiere, sclipire. – Din fr. scintillation.

ARAGO, Francois (1786-1853), astronom si fizician francez. A cercetat refractia si polarizarea luminii, propagarea sunetelor, magnetismul si electromagnetismul, scintilatia stelelor, aurorelor polare (1840).

FRESNEL [frenel], Augustin Jean (1788-1827), fizician francez. A pus bazele opticii ondulatorii (1819), considerand razele de lumina unde transversale, si a explicat fenomenele de interferenta (cu dispozitivul numit oglinzile lui F.), polarizarea luminii si dubla refractie. A construit oglinzi si lentile ce-i poarta numele.

FOTOMETEOR, fotometeori, s. m. Efect luminos care apare in atmosfera in anumite conditii datorita reflexiei, refractiei, difractiei si difuziei luminii. [Pr.: -te-or-] – Din engl. photometeor.

refractie s. (FIZ.) rasfrangere. (~ luminii prin-tr-un diamant.)

REFRACTOR s.n. 1. Telescop, luneta astronomica al carei obiectiv este alcatuit din mai multe lentile. 2. Dispozitiv optic care schimba directia unui fascicul de lumina prin fenomenul de refractie. [Cf. fr. refracteur].

FOTOMETEOR s. m. efect luminos care apare in atmosfera datorita reflexiei, refractiei, difractiei si difuziunii luminii. (< engl. photometeor)

HALO (‹ fr. {i}; {s} gr., lat.) s. n. 1. Fenomen optic (fotometeor) care consta in aparitia unor inele luminoase in jurul Soarelui sau al Lunii, datorita refractiei, reflexiei si dispersie luminii in cristalele de gheata aflate in suspensie in atmosfera inalta. 2. Zona luminoasa care apare pe fotografii in jurul imaginii unui punct stralucitor. 3. Fenomen psihologic normal, frecvent intalnit, constand in contagiunea si influentarea perceptiei si a evaluarii sau a aprecierii unui subiect (poate fi pozitiv sau negativ).

BIREFRINGENTA, birefringente, s. f. Dublarea prin refractie a unei raze de lumina la patrunderea in anumite medii. ♦ Insusirea unor cristale de a dubla razele de lumina. – Din fr. birefringence.

CURCUBEU, curcubeie, s. n. 1. Fenomen optic care se datoreste refractiei, reflexiei totale si dispersiei luminii solare in picaturile de apa din atmosfera si care are aspectul unui imens arc multicolor desfasurat pe cer. ♦ Fascicul de raze luminoase care apar uneori noaptea pe bolta cereasca. 2. Planta erbacee cu frunzele si cu tulpina paroase, cu flori mari, rosii-purpurii si cu fructele capsule (Lychnis coronaria). – Et. nec.

POLARIZA, polarizez, vb. I. 1. Tranz. (Fiz.) A transforma lumina naturala prin fenomene de reflexie, refractie, birefringenta etc. ♦ Intranz. si refl. A dobandi proprietatea de a avea poli electrici sau magnetici. 2. Tranz. Fig. A aduna, a strange, a concentra in jurul sau. 3. Refl. (Fil.) A da nastere unei polaritati (3), a forma extreme opuse care se conditioneaza reciproc. – Din fr. polariser.

refractie, refractii, s. f. (Fiz.) Fenomen de abatere a directiei de propagare a unei unde, a unei radiatii sau a unui corpuscul, cand acestia intalnesc suprafata de separatie a doua medii diferite. ◊ Indice de refractie = numar care caracterizeaza fenomenul de refractie a unei radiatii luminoase sau a unei unde, egal cu raportul dintre viteza de propagare a acelei radiatii sau a acelor unde in mediul din care provin si viteza lor de propagare in mediul in care patrund. refractie astronomica = deviere a razei de lumina a unui astru de la directia rectilinie, datorita refractiei sale in atmosfera terestra. [Var.: refractiune s. f.] – Din fr. refraction, lat. refractio, -onis.

NICOL s. m. dispozitiv pentru producerea si analiza luminii polarizate, bazat pe fenomenul de dubla refractie. (< fr. nicol)

REFRACTA vb. I. refl. (Despre unde, raze de lumina) A se frange, a devia; a suferi fenomenul refractiei. [P.i. 3,6 refracta, -teaza. / < fr. refracter].

refractie s. f. deviere a unui fascicul de radiatii luminoase, sonore sau a unei unde electromagnetice care strabate medii transparente (de densitati) diferite. ♦ ~ astronomica = deviere a razei de lumina a unui astru de la directia rectilinie, datorita refractiei sale in atmosfera terestra; indice de ~ = numar, catul dintre viteza unei radiatii electromagnetice in vid si viteza ei in mediul din care provine. (< fr. refraction, lat. refractio)

REFRINGENTA s.f. (Fiz.) Proprietate a mediilor transparente de a refracta lumina. ♦ Marime caracteristica mediilor transparente, egala cu diferenta dintre indicele de refractie al mediului si unitate. [< fr. refringence].

BIREFRINGENTA s.f. Descompunere a unei raze de lumina care trece printr-un mediu optic in doua raze refractare; dubla refractie. ♦ Insusire a unor cristale de a produce fenomenul descris mai sus. [Cf. fr. birefringence].

REFRACTA, pers. 3 refracta, vb. I. 1. Refl. (Fiz.; despre unde, raze de lumina) A se frange, a devia la trecerea dintr-un mediu in altul; a suferi fenomenul refractiei. 2. Tranz. (Despre corpuri, medii) A produce fenomenul refractiei. – Din fr. refracter.