PARTICULA, particule, s. f. 1. parte foarte mica dintr-o substanta, dintr-o materie. ◊ (Fiz.) Particula elementara = particula constitutiva a materiei (electron, proton etc.) care se prezinta ca o unitate cu insusiri specifice si nu poate fi redusa in unitati mai simple. Particula alfa = nucleu de heliu format din patru nucleoni. Particula beta = electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix sau alt element invariabil atasat la un cuvant; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru parti de vorbire neflexibile. ♦ Spec. Cuvant care insoteste un nume propriu de familie, de demnitate, indicand gradul, rangul etc. – Din fr. particule, lat. particula.

INTERJECTIE, interjectii, s. f. parte de vorbire neflexibila de tip special, care exprima sentimente si manifestari de vointa sau care imita sunete si zgomote. – Din fr. interjection, lat. interjectio, -onis.

PREPOZITIE, prepozitii s. f. parte de vorbire neflexibila care exprima raporturi sintactice de dependenta intre partile unei propozitii legand doua parti de propozitie diferite. [Var.: prepozitiune s. f.] – Din fr. preposition, lat. praepositio.

CONJUNCTIE, conjunctii, s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii intr-o fraza sau doua cuvinte cu acelasi rol sintactic intr-o propozitie. 2. Pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. [Var.: conjunctiune s. f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

ADVERB ~e n. parte de vorbire, neflexibila, care arata o caracteristica a unei actiuni, a unei stari sau a unei insusiri. ~ de timp. ~ de loc. ~ de mod. /<lat. adverbium, fr. adverbe

CONJUNCTIE ~i f. 1) lingv. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte, stabilind intre ele un anumit raport. ~ copulativa. 2) astr. Pozitie a doua planete in momentul cand longitudinea lor cereasca coincide. [Art. conjunctia; G.-D. conjunctiei; Sil. -ti-e] /<fr. conjonction

INTERJECTIE ~i f. lingv. parte de vorbire neflexibila care exprima atitudinea afectiva a vorbitorului sau care imita sunete din realitatea inconjuratoare. [G.-D. interjectiei] /<lat. interjectio, ~onis, fr. interjection

PREPOZITIE f. lingv. 1) (in opozitie cu postpozitie) Pozitie a unui element inaintea cuvantului la care se raporteaza sau la inceputul cuvantului din componenta caruia face parte. 2) parte de vorbire neflexibila care exprima relatiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb si un alt cuvant. [G.-D. prepozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. preposition, lat. praepositio, ~onis

CONJUNCTIE s.f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

INTERJECTIE s.f. (Gram.) parte de vorbire neflexibila fara functie sintactica si care exprima stari sufletesti sau imita sunete, zgomote etc. [Gen. -iei, var. interjectiune s.f. / cf. fr. interjection, lat. interiectio].

ADVERB s.n. parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb. [Pl. -be. /< lat. adverbium, cf. fr. adverbe, germ. Adverb].

ADVERB s. n. parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau alt adverb, aratand locul, modul, timpul etc. (< fr. adverbe, lat. adverbium)

CONJUNCTIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau cuvinte cu aceeasi functie sintactica. 2. (log.) conectiv („si”) caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si falsa, cand cel putin una dintre componente este falsa. 3. figura de stil care enunta o observatie din asocierea unor aspecte de viata contradictorii. 4. pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. (dupa fr. conjonction, lat. coniunctio)

INTERJECTIE s. f. parte de vorbire neflexibila care exprima stari sufletesti, imita sunete, zgomote etc. (< fr. interjection, lat. interiectio)

PREPOZITIE s. f. parte de vorbire neflexibila care indica un raport sintactic intre doi termeni. (< fr. preposition, lat. praepositio)

ADVERB, adverbe, s. n. parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb. – Fr. adverbe (lat. lit. adverbium).

ADVERB, adverbe, s. n. parte de vorbire, in general neflexibila, care determina sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, aratand locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.