SUBUNITAR, -A, subunitari, -e, adj. (Despre numere reale sau despre fractii ordinare) Care are o valoare mai mica decat unitatea. – Sub¹- + unitar.

SUPRAUNITAR, -A, supraunitari, -e, adj. (Mat.; despre numere reale) Care are valoarea absoluta mai mare decat unitatea. [Pr.: -pra-u-] – Supra- + unitar.

POLAR adj. 1. Referitor la poli (2), de la poli. ♦ Zona polara = zona cuprinsa intre latitudinile de 75° si poli. 2. Referitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezinta polaritate. 3. (Mat.) Coordonate polare = numere reale care determina pozitia unui punct in plan. 4. (Fil.) Care se afla in raport de polaritate (1), care prezinta polaritate. [Cf. fr. polaire].

REAL², -A I. adj. 1. care exista in realitate; efectiv, obiectiv, adevarat. 2. (mat.) numar ~ = numar-limita al unui sir convergent de numere rationale; functie ~a = functie avand ca domeniu de valori o multime de numere reale. 3. invatamant ~ = sectie a liceului in care se studiaza cu precadere stiintele exacte. 4. indiscutabil, incontestabil. II. s. n. realitate. (< lat. realis, germ. real, it. reale, fr. reel)

COMPLEX -A (‹ fr., lat.) adj., s. n. I. Adj. Format din mai multe parti; care intruneste in sine mai multe laturi sau elemente diferite. ♦ (MAT.) numar c. = pereche de numere reale; pentru numerele complexe operatiile de adunare si inmultire se definesc astfel: (a,b) + (c,d) = (a+c, b+d); (a,b) • (c,d) = (ac-bd, ad+bc). N.c. (0,1) se numeste unitate imaginara si se noteaza cu i. Forma algebrica a n.c. (a,b) este a+b • i. Numerele b • i se numesc imaginare ∏. s. n. 1. Intreg format din mai multe parti, din mai multe elemente diferite; combinare, asociere intr-un tot a mai multor fenomene, stari de lucru. ♦ (CHIM.) Combinatie complexa. ◊ Complecsi π = combinatii complexe ale unor metale tranzitionale (fier, cupru, argint, paladiu, platina etc.) cu hidrocarburi; au importanta teoretica pentru studiul legaturilor chimice. ♦ Ansamblu de constructii, de unitati industriale sau comerciale etc. cu functii deosebite, grupate teritorial, care alcatuiesc un tot unitar servind aceluiasi scop (ex. c. scolar, c. pentru industrializarea lemnului, c. comercial). ◊ C. zootehnic = sistem de exploatare format din mai multe adaposturi pentru animale in care procesele de munca (hranire, intretinere, muls, asigurarea conditiilor de microclimat) sint mecanizate sau automatizate. C. mai cuprinde silozuri, finare, magazii etc., precum si terenul necesar asigurarii bazei furajere. C. de lansare = cosmodrom. ♦ C. sportiv = baza sportiva special amenajata pentru practicarea mai multor ramuri de sport. 2. (In psihanaliza) Ansamblu de tendinte inconstiente, formate in copilarie pe baza anumitor relatii familiale si sociale, care determina comportarea ulterioara a persoanei. C. de inferioritate = termen introdus de A. Adler pentru a desemna sentimentul de neincredere in fortele proprii format in copilarie, uneori in legatura cu o deficienta fizica sau psihica. si care trezeste tendinta de compensare. C. lui Oedip = disponibilitate afectiva de atasare excesiva a copilului fata de parintele de s*x opus si de aversiune fata de parintele de acelasi s*x considerat ca rival. 3. (MED.) C. primar = unitate morfopatologica intilnita in tuberculoza pulmonara si care cuprinde leziunea de inoculare, adenopatia si limfagita. 4. (PEDOL.) C. adsorbativ al solului = ansamblu de compusi din sol cu suprafata activa, capabili sa manifeste fenomenul de adsorbtie. Se compune din substante minerale, organice si organo-minerale ce provin din dezagregarea rocii-mame si consecutiv actiunii microorganismelor asupra materiilor organice din sol. 5. C. fizico-geografic, totalitatea elementelor si fenomenelor fizico-geografice de pe un terit., legate intre ele prin relatii reciproce si care dau specificul peisajului geografic al unitatii respective.

abscisa s. f. 1. (mat.) numar real care indica pe o axa lungimea si sensul segmentului cuprins intre originea axei si un punct dat, determinand pozitia acestuia. 2. prima coordonata carteziana (orizontala) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)

ALGEBRA s. f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (In sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algebre, lat. algebra.

IMAGINAR, -A, imaginari, -e, adj. 1. Care exista numai in imaginatie; inchipuit, fictiv, ireal. ♦ (Substantivat, n.) Domeniu al imaginatiei. 2. (Mat.; despre numere) Care reprezinta radacina patrata a unui numar real negativ. – Din fr. imaginaire, lat. imaginarius.

IRATIONAL, -A, irationali, -e, adj. 1. Care nu se conduce dupa gandirea logica, care nu e rational, care este fara judecata, nerational; contrar ratiunii. 2. (Mat.; in sintagmele) numar irational = numar real care nu se poate reprezenta printr-un raport intre doua numere intregi. Ecuatie (sau expresie etc.) irationala = ecuatie (sau expresie etc.) care contine atat puterile intregi, cat si puterile fractionare ale elementelor ei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. irrationnel, lat. irrationalis.

SCALAR², -A, scalari, -e, adj., s. m. (Marime) care are o valoare determinata printr-o unitate de masura si printr-un numar real. – Din germ. Scalar, fr. scalaire.

MODUL, module, s. n. 1. Unitate de lungime conventionala, folosita in arhitectura clasica pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unei constructii, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absoluta a unui numar real (fara a se tine seama de semnul algebric). ♦ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor elementelor unui numar complex. 3. Fiecare dintre partile principale (si detasabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunara. 4. Parte componenta a unui ansamblu (cu functionalitate proprie). – Din fr. module.

PARAMETRU, parametri, s. m. 1. (Mat.) Variabila independenta a unei functii, care se defineste pe multimea numerelor reale sau complexe. 2. Marime proprie a unui obiect, unui mecanism, unui sistem, unui fenomen etc., care serveste la caracterizarea unor proprietati ale acestora. – Din fr. parametre.

REAL², -A, reali, -e, adj. 1. Care are o existenta obiectiva, independenta de constiinta sau de vointa, care exista in realitate; obiectiv, adevarat. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce exista, ceea ce este real; realitate. 2. De netagaduit; efectiv, indiscutabil, veritabil. 3. (In sintagmele) (Ec. pol.) Valoare reala = valoarea intrinseca in aur a unei monede. (Jur.) Drept real = drept pe care o persoana il exercita asupra unui lucru in mod direct si imediat. Sectie reala sau invatamant real = sectie a unui liceu ori invatamant in care se studiaza cu precadere disciplinele exacte. Imagine reala = imagine a unui obiect obtinuta cu un instrument optic (si care poate fi prinsa pe un ecran, pe o pelicula). numar real = numar care poate fi exprimat ca limita a unui sir convergent de numere rationale. [Pr.: re-al] – Din lat. realis, it. reale, germ. real, fr. reel.

SUBMULTIME s. (MAT.) parte. (O ~ a numerelor reale.)

MODUL¹ ~i m. 1) Valoare absoluta a unui numar real. 2) Radacina patrata, rezultata din suma patratelor componentelor unui numar complex. /<fr. module

SCALAR ~a (~i, ~e) si substantival (despre marimi) Care poate fi masurat dupa o anumita scara, valoarea fiindu-i exprimata printr-un singur numar real. /<fr. scalaire, germ. Skalar

MODUL¹ s.m. 1. (Mat.) Valoare absoluta a unei marimi reale (fara sa se ia in considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Varianta a caracteristicii (4) [in DN], inregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. ◊ Modul al unui numar complex = radacina patrata a sumei patratelor partii reale si a coeficientului partii imaginare; modul al unui numar real = valoare absoluta a numarului. 2. Coeficient care caracterizeeaza o proprietate mecanica oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. ◊ Modul de elasticitate = marime reprezentand raportul dintre efortul unitar normal si lungirea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate la intindere sau incovoiere. 3. Unitate de masura, in special pentru apele curgatoare. ◊ Modul de irigatie = cantitatea de apa necesara in unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].

SCALAR s.m. (op. vector, vectorial) Marime stabilita numai prin valoarea ei numerica, care nu depinde de vreun sistem de referinta. ♦ numar real sau complex. // adj., s.n. (Marime) care poate fi masurata dupa o anumita scara, determinata printr-un singur numar real care ii arata valoarea. [Cf. fr. scalaire, germ. skalar, Skalar < lat. scala – scara].

EFECTIV, -A adj. Care are efect; real, adevarat. // s.n. numarul real al indivizilor care alcatuiesc o unitate militara, o colectivitate organizata etc. // adv. Adevarat, real, de fapt. [Cf. fr. effectif, effectivement].

BAZA s. f. 1. parte inferioara a unui corp, edificiu etc.; temelie, fundament. ◊ distanta intre difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare radiofonica. 2. electrod corespunzator zonei dintre doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (mat.) numar real, pozitiv si diferit de 1, la care se face logaritmarea. ♦ ~ a puterii (unui numar) = numar care se ridica la puterea indicata de exponent. ◊ latura a unui poligon sau fata a unui poliedru, in pozitia cea mai de jos. 4. element fundamental, esential a ceva (cuvant, combinatie chimica etc.). ♦ de ~ = principal, fundamental; a pune ~ ele = a intemeia, a infiinta. 5. totalitatea relatiilor de productie dintr-o etapa determinata a dezvoltarii sociale, economice, pe care se inalta suprastructura corespunzatoare. 6. loc de concentrare a unor oameni, trupe, mijloace materiale etc. pentru o activitate determinata. ♦ ~ militara = zona special amenajata si dotata cu instalatii, in care sunt concentrate unitati, mijloace si materiale de lupta. 7. ~ sportiva = teren special amenajat si dotat pentru practicarea diferitelor sporturi. 8. substanta chimica cu gust lesietic, care albastreste hartia de turnesol si care, in combinatie cu un acid, formeaza o sare; substanta care poate fixa protonii eliberati de un acid. (< fr. base, /5/ rus. baza)

COMPLEX, -A I. adj. format din mai multe parti; care intruneste mai multe idei, elemente, unitati etc. ◊ (mat.) numar ~ = numar format prin insumarea unui numar real cu unul imaginar. II. s. n. 1. intreg format din mai multe elemente. 2. ansamblu de unitati (comerciale, industriale, sportive). 3. (constr.) imbracaminte de etansare din mai multe straturi izolate. 4. (med.) ansamblu de reprezentari si amintiri cu o puternica valoare sau semnificatie afectiva. ♦ ~ de inferioritate = sentiment de neincredere in fortele proprii. (< fr. complexe, lat. complexus)

FINIT, -A I. adj. 1. care nu depaseste valori oricat de mari; marginit, limitat. ♦ (mat.) numar ~ = fiecare dintre numerele reale. 2. (despre produse) care a suferit toate operatiile de prelucrare; terminat. II. s. n. categorie filozofica desemnand caracterul limitat al lucrurilor, fenomenelor si proceselor in spatiu si in timp. (< fr. fini, it. finito, lat. finitus)

IRATIONAL, -A adj. 1. care este impotriva gandirii logice, contrar ratiunii. 2. (mat.) numar ~ = numar real care nu este egal cu catul nici unei perechi de numere intregi; ecuatie ~a = ecuatie a carei necunoscuta intra sub un radical. (< fr. irrationnel, lat. irrationalis)

MODUL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ◊ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ◊ (stat.) varianta a caracteristicii (4), inregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ◊ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. ♦ ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de intindere sau incovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ◊ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care indeplineste functia de etaj sau de celula intr-un aparat, ori intr-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)

OMOGRAFIE s. f. 1. faptul, insusirea de a fi omograf; situatie in care se afla doua cuvinte omografe. 2. (mat.) corespondenta biunivoca a multimii numerelor reale sau complexe, exprimata in forma de raport a doua polinoame de gradul intai; transfomare omografica. (< fr. h*********e)

SCALAR², -A adj., s. m. (marime) ale carei valori sunt determinate numai prin unitatea de masura si printr-un numar real care nu depinde de vreun sistem de referinta. (< germ. Skalar, fr. scalaire)

R s. m. invar. 1. A douazeci si una litera a alfabetului limbii romane; sunetul notat cu aceasta litera (consoana sonanta lichida vibranta dentala). 2. (METR.) Simbol pentru roentgen. 3. (MAT.) Simbol pentru multimea numerelor reale.

EFECTIV, -A, efectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Adesea adverbial) real², adevarat. 2. S. n. numarul indivizilor care fac parte dintr-o colectivitate, mai ales dintr-o unitate sau formatie militara. – Din fr. effectif, lat. effectivus.

POZITIV, -A I. adj. 1. intemeiat pe experienta; (p. ext.) adevarat, real, efectiv, incontestabil. 2. (despre numere sau marimi scalare) mai mare decat zero. ◊ (despre electricitate) obtinuta prin frecarea unui baston de ebonita cu o bucata de postav; (despre polii unei surse electrice) prin care iese curentul electric; (despre electrozii sau bornele receptoarelor electrice) care se leaga la polul pozitiv al sursei. 3. (despre oameni) realist, inclinat catre o activitate practica. 4. care exprima o afirmatie, o aprobare. 5. cu calitati alese; valoros. 6. (gram.) grad ~ (si s. n.) = forma a adjectivului sau a adverbului care prezinta insusirea obisnuita a unui obiect sau caracteristica obisnuita a unei actiuni. II. s. n. copie a unui negativ fotografic care reda, asemanator cu realitatea, partile luminoase si cele intunecate ale obiectului fotografiat. (< fr. positif, lat. positivus)

CONJUGAT, -A, conjugati, -te, adj. Unit, legat impreuna. ◊ (Biol.) Nervi conjugati = nervi care au aceeasi functie. (Fiz.) Focare conjugate = focare astfel asezate incat razele de lumina rasfrante dintr-unul se unesc in celalalt si invers. Puncte conjugate = oricare dintre punctele unui obiect si punctul corespunzator de pe imaginea obiectului obtinuta cu ajutorul unui sistem optic. (Mat.) numere conjugate = doua numere complexe care au partile reale egale, iar partile imaginare egale si de semne contrare. Regula conjugata = reunirea a doua sau mai multor reguli de trei simple. – Din fr. conjugue.

CONJUGAT, -A adj. unit, legat impreuna. ♦ nervi ~ti = nervi care indeplinesc aceeasi functie; focare e = focarele unui sistem optic asezate astfel incat razele de lumina rasfrante dintr-unul se reunesc in altul si invers; puncte e = oricare dintre punctele unui obiect si punctul corespunzator de la imaginea obiectului obtinuta cu ajutorul unui sistem optic; frunze e = frunze cu foliolele imperecheate; numere e = numere complexe care au partile reale egale, iar partile imaginare egale si de semne contrare. (< fr. conjugue)

EFECTIV, -A I. adj. care are efect; real, adevarat. II. s. n. numar de indivizi care alcatuiesc o colectivitate. III. adv. adevarat, real, de fapt. (< fr. effectif, lat. effectivus)

ARGUMENT (‹ fr., lat.) s. n. 1. Rationament sau, p. gener., orice proba menita sa dovedeasca sau sa respinga ceva. 2. (MAT.) Variabila independenta a unei functii. ♦ Unghiul dintre semiaxa reala si dreapta care uneste originea cu afixul unui numar complex, masurat in sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele rationamente concrete din istoria logicii si filozofiei, care prezinta un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existenta lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. indoielii, formulat de catre Decartes, in vederea asezarii cunoasterii pe baze sigure; a. bastonului, incercare de a sili prin forta pe cineva sa accepte o idee; a. la persoana, argumentare falsa prin referirea la calitatile persoanei, fara legatura logica cu ideea in discutie; a. relativ la ignoranta, bazat pe ignoranta interlocutorului; a. relativ la mila, in care se face apel la sentimente in favoarea cuiva; a. majoritatii (caz particular), cind cineva se refera la acordul majoritatii.

POPOVICIU, Tiberiu (1906-1975, n. Arad), matematician roman. Acad. (1963), prof. univ. la Cernauti, Iasi si Cluj. A infiintat (1946), la Univ. din Cluj, seminarul de teoria aproximarii si analiza numerica; director (din 1957) al Institutului de Calcul Numeric din Cluj. Fondatorul scolii romane de analiza numerica. A scris (1938) prima monografie despre teoria aproximarii functiilor continue prin polinoame. Contributii in domeniul teoriei functiilor de variabile reale, al analizei numerice, al algebrei si al teoriei numerelor („Analiza matematica”, „Analiza numerica”). A introdus notiunea de „functie convexa de ordin superior”.

abstract, -a I. adj. gandit in mod separat de ansamblul concret, real. ◊ in ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gandire) greu de inteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut in artele plastice europene la inceputul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si incifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, avand un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnand cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

NEGATIV, -A, negativi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care exprima o negare sau un refuz, care neaga ceva. 2. Lipsit de insusiri bune, de calitati, rau; care produce rau, care este periculos. 3. (Despre numere, marimi scalare etc.) Care este mai mic decat zero (sau egal cu zero); care se noteaza in scris cu semnul minus. 4. (Despre electricitate, sarcini electrice) Care apare la anodul unui element generator electrochimic. II. S. n. Imagine fotografica obtinuta pe un material (film, hartie etc.), la care distributia luminii si a umbrei este inversa in raport cu cea reala; p. ext. placa, film, sau hartie fotografica pe care s-a obtinut o asemenea imagine. – Din it. negativo, lat. negativus, fr. negatif, germ. negativ.