COMA², come, s. f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica in muzica instrumentala frazarea, iar in muzica vocala locurile unde se respira. 2. (Germanism, reg.) Virgula. – Din germ. Komma, fr. comma.

RITORNELA ~e f. 1) Reluare intr-o melodie a unui refren dupa fiecare strofa cantata. 2) Fragment de muzica instrumentala care se intercaleaza intre elementele componente ale unui program de dansuri. 3) Scurta poezie compusa din strofe de cate trei versuri, dintre care primul rimeaza cu al treilea. 4) Vers sau grup de versuri care se repeta la intervale regulate intr-o poezie. /<it. ritornello, fr. ritournelle

FANTEZIE s.f. 1. Imaginatie artistica creatoare. ♦ Imaginatie; reverie. 2. Ciudatenie, capriciu. 3. (la pl.) Plasmuiri. 4. Piesa de muzica instrumentala care nu are o forma prestabilita. V. parafraza. ♦ Piesa instrumentala in stil contrapunctic, a carei muzica are un caracter neobisnuit, fantastic. 5. (Si in forma fantaisie) Tesatura al carei colorit si textura sunt astfel facute incat sa permita maxima imaginatie a autorului. [Gen. -iei, var. fantasie, fantesie, fantazie s.f. / < fr. fantaisie, cf. it. fantasia, gr. phantasia].

PROGRAMATISM s.n. Caracter componistic aparut in sec. XIX, care dezvolta tendintele de transpunere in muzica instrumentala a unor imagini inspirate de natura sau de lectura unor texte poetice ori dramatice; curent care promoveaza muzica programatica. [Cf. fr. programmatisme].

COMA² s. f. (muz.) 1. interval greu perceptibil, intre doua note enarmonice. 2. semn care indica (in muzica instrumentala) frazele si (in muzica vocala) locurile unde se respira. (

COMA² s.f. 1. A noua parte dintr-un sunet, care este cea mai mica diviziune a tonului perceptibila cu urechea; semn care indica (in muzica instrumentala) frazele si (in muzica vocala) locurile unde se respira. 2. (Rar) Virgula. [< it. coma, germ. Komma, cf. gr. komma – fragment de fraza].

RITORNELA s.f. 1. Fragment de muzica instrumentala care preceda sau incheie o arie. ♦ Fragment de muzica instrumentala care preceda dansurile sau alterneaza cu ele. 2. Vers sau grup de versuri repetate in intervale regulate intr-o poezie. ♦ Poezie de trei versuri, dintre care ultimul, cu caracter epigramatic, rimeaza cu primul. [Var. riturnela s.f. / < it. ritornello, cf. fr. ritournelle].

PROGRAMATIC, -A I. adj. referitor la un program; conform programului. ♦ muzica ~a = muzica instrumentala sau simfonica urmarind redarea unor imagini bine reliefate, evocatoare, sugerate de programul fixat. II. s. f. stiinta programarii informatice. (< germ. programmatisch, /II/ fr. programmatique)

RITORNELA s. f. 1. fragment de muzica instrumentala cu caracter de refren care incadreaza cantul in piesele strofice sau dansurile in muzica de dans. 2. vers sau grup de versuri repetate la intervale regulate intr-o poezie. ◊ poezie de trei versuri, ultimul rimand cu primul. (< it. ritornello, fr. ritornelle)

BENDA, numele unor muzicieni cehi. Mai importanti: 1. Frantisek B. (1709-1786), violonist virtuoz, dirijor si autor de muzica instrumentala. 2. Jiri Antonin B. (1722-1795), compozitor de melodrame, muzica de scena, mise, cantate si lucrari instrumentale. Frate cu B. (1).

CAFE-CONCERT s. n. muzica instrumentala de larga accesibilitate (executata intr-un restaurant). [Pr. si: -conser] – Din fr. cafe-concert.

SIMFONISM s. n. Totalitatea principiilor care stau la baza creatiei simfonice si a muzicii instrumentale in general. – Simfonie + suf. -ism.

CAFE n. : ~-concert [pr.: cafe-conser] 1) muzica instrumentala de larga accesibilitate, executata intr-un restaurant. 2) Spectacol de gen usor, continand numere recreative (dansuri, acrobatii, cantece); spectacol de revista; varieteu. / Cuv. fr.

muzica ~ci f. 1) Arta care exprima sentimente, idei, stari psihice in imagini artistice sonore. ◊ ~ vocala muzica interpretata cu vocea (de catre un cantaret, un ansamblu sau de catre un cor). ~ instrumentala muzica executata la instrumente, fara participarea vocilor omenesti. 2) Creatie muzicala; melos. 3) Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 4) fig. Imbinare melodioasa a sunetelor vorbirii in cadrul unei opere literare. ~ca din versul lui Eminescu. 5): ~ militara fanfara (militara). [G.-D. muzicii] /<lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik

SIMFONISM s.n. Totalitatea principiilor care stau la baza creatiei simfonice si a muzicii instrumentale in genere. ♦ Conceptie care promoveaza ideea transformarii genurilor muzicale intr-un domeniu de pura expresie sau virtuozitate. [< fr. symphonisme].

SIMFONISM s. n. totalitatea principiilor care stau la baza creatiei simfonice si a muzicii instrumentale in genere. ◊ conceptie care promoveaza ideea transformarii genurilor muzicale intr-un domeniu. (< fr. symphonisme)

BARBER [ba:bə], Samuel (1910-1981), compozitor american. Simfonii, baletul „Medeea”, opera „Antoniu si Cleopatra”, concerte instrumentale, muzica de camera.

BRITTEN [britn], Benjamin (1913-1976), compozitor, pianist si dirijor englez. Creatie inspirata din folclorul autohton. Opere („Peter Grimes”, „Albert Herring”), simfonii, lucrari vocal-simfonice („Balada eroilor”, „Recviemul de razboi”), concerte instrumentale, muzica de camera.

HACIATURIAN, Aram Ilici (1903-1978), compozitor armean. Prof. univ. la Moscova. Balete („Gayaneh”, „Spartacus”), simfonii, lucrari vocal-simfonice, concerte instrumentale, muzica de camera, de scena (pentru drama „Mascarada” de Lermontov), de film, caracterizate prin pitorescul armoniei, bogatia melodica, ritmurile complexe si expresive, culoarea orchestrala stralucitoare, succesiunea dinamica si sugestiva a imaginilor, inspirate in special de folclorul armean, gruzin si azer.

LAMPUGNANI [lampunani], Giovanni Batista (1708-c. 1788), compozitor italian. muzica instrumentala (trei concerte pentru clavecin, doua pentru flaut, sonate pentru vioara). Opere bufe („Artaxerxe”, „Didona parasita”, „Contele Ceasca”) pe texte de Metastasio sau Goldoni.

muzica s.f. 1. Arta de a imbina in mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. 2. Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. Opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 4. Formatie instrumentala; orchestra. ◊ muzica militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) muzica = a-i face (cuiva) galagie, scandal. [Var. musica s.f. / < lat., it. musica, fr. musique < gr. mousike – arta poeziei si a cantecului].

CANTEC ~ce n. 1) Sir de sunete melodioase, emise din gura sau produse de un instrument muzical; cant. 2) Sunete scoase de pasari si de unele insecte; ciripit. ◊ ~cul lebedei ultima opera a unui artist. 3) Piesa de muzica vocala sau instrumentala. 4) Poezie lirica care se executa insotita de melodie. ~ popular. ~ de leagan. ~ de dor. ~ de lume. ◊ Asa-i ~cul asta e situatia. /<lat. canticum

POTPURIU ~ri n. 1) Piesa de muzica, mai ales instrumentala, constand din fragmente de arii, cantece si melodii cunoscute. 2) Amestec de lucruri eterogene. /<fr. pot-pourri

SERENADA s.f. Concert de muzica vocala sau instrumentala cu caracter romantic care se executa seara sau noaptea sub fereastra cuiva in semn de omagiu sau de dragoste; compozitie muzicala pentru acest gen de concert. [Var. serenata s.f. / < fr. serenade, cf. it., sp. serenata < lat. serenus – senin, germ. Serenade].

SERENADA s. f. 1. concert de muzica vocala sau instrumentala cu caracter romantic, care se executa noaptea, in aer liber, sub fereastra cuiva, in semn de omagiu sau de dragoste. 2. piesa muzicala vocala sau instrumentala de forma libera. (< fr. serenade, germ. Serenade, it., sp. serenata)

ABBA, formatie vocal-instrumentala suedeza, de muzica usoara, creata in 1973, de Agnetha Faltskog si Anni-Frid (Frida) Lyngstad vocal, Benny Anderson si Bjorn Ulvaeus (vocal-instrumental si compozitori). Prin repertoriul sau s-a mentinut timp de 10 ani ca una din cele mai populare formatii.

BEATLES [bi:tlz], formatie vocal-instrumentala engleza de muzica pop, constituita in 1961, la Liverpool, de George Harrison (1943-2001), Paul McCarney (n. 1942), John Lennon (1940-1980) si Ringo Starr (n. 1940). Calitatea textelor si a muzicii pop-rock (in majoritate compozitii proprii) i-a mentinut in topurile internationale si dupa destramarea grupului (1970).

BRAILOIU, Constantin (1893-1958, n. Bucuresti), muzicolog, folclorist si compozitor roman. M. coresp. al Acad. (1946). Prof. univ. la Bucuresti. Intemeietor al Arhivei de Folclor a Societatii Compozitorilor Romani din Bucuresti si al arhivelor internationale de muzica populara din Geneva. muzica de camera, instrumentala si vocala. Studii de etnomuzicologie („muzica populara romaneasca”), culegeri de melodii populare. A dezvoltat cercetarea in spirit stiintific a folclorului romanesc. Unul dintre initiatorii etnomuzicologiei mondiale.

BUICLIU, Nicolae (1906-1974, n. Corabia), compozitor roman. Prof. univ. la Bucuresti. muzica simfonica si instrumentala de camera, de factura clasica si cu intonatii populare.

CEAIKOVSKI, Piotr Ilici (1840-1893, n. Votkinsk), compozitor rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Creatie caracterizata prin bogatie melodica, farmec romantic si forta dramatica. Simfonii, uverturi, concerte instrumentale, opere („Evgheni Onedin”, „Mazepa”, „Dama de pica”), balete („Lacul lebedelor”, „Frumoasa din padurea adormita”, „Spargatorul de nuci”), muzica de camera, instrumentala si vocala, piese pentru pian („Anotimpurile”), romante.

POPOVICI, Timotei (1870-1950, n. sat Tincova, jud. Caras-Severin), compozitor si dirijor de cor roman. Preot. Prof. de muzica vocala si instrumentala la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu. Piese corale („Cucule, peana galbina”, „La oglinda”, „Florile dalbe”); lucrari didactice si un dictionar de muzica (primul in Romania).

PORPORA, Nicola Antonio (1686-1768), compozitor italian. Activ la Napoli, Venetia si Londra; s-a aflat in rivalitate cu H****l. Pentru scurt timp maestru al lui Haydn. Exponent al idealului melodramatic al lui Metastasio; autor a peste 60 de opere; muzica sacra si instrumentala.

ANDRICU, Mihail (1894-1974, n. Bucuresti), compozitor roman. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Bucuresti. Unul dintre fauritorii scolii simfonice romanesti de inspiratie folclorica. Simfonii, balete („Taina” si „Luceafarul”), muzica de camera si instrumentala.

POPOVICI, Doru (n. 1932, Resita), compozitor si muzicolog roman. Autor prolific, abordand majoritatea genurilor muzicale. Influentat de impresionismul francez, apoi sinteza intre tehnica seriala si modala (opere, simfonii). Ulterior, valorifica muzica bizantina si psaltica. Lucrari axate pe importanta melodiei, privita ca expresie a lirismului. Opere („Prometeu”, „Mariana Pineda”), cantate („Porumbeii morti”, „Omagiu lui Palestrina”), poeme, schite simfonice, concerte si simfonii („Codex Caioni pentru orchestra de coarde”), muzica de camera, vocala, instrumentala si corala.

CONSERVATOR³ ~oare n. Institutie de invatamant superior in care se pregatesc compozitori, interpreti vocali si instrumentali, dirijori, muzicologi, profesori de muzica. /<fr. conservatoire, germ. Konservatorium

instrumental, -A I. adj. 1. (despre muzica) executat cu ajutorul instrumentelor. 2. complement circumstantial ~ = complement care arata mijlocul prin care se indeplineste o actiune; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie circumstantiala care indeplineste in fraza rol de complement circumstantial instrumental. ◊ (psih.; despre conditionari, obiecte, acte psihice) care serveste drept mijloc pentru dezvoltarea unei actiuni sau obtinerea unui efect. II. s. n. caz al flexiunii nominale in indo-europeana (transmis si in limba rusa) care arata instrumentul cu ajutorul caruia se realizeaza actiunea verbului. (< fr. instrumental)

BARTOK [bɔrto:c], Bela (1881-1945, n. Sinnicolau Mare), compozitor, pianist, muzicolog si folclorist ungur. Creatia sa (concerte instrumentale, o opera, balete, cvartete, muzica simfonica, piese pentru pian si pentru vioara) a contribuit la revolutionarea limbajului muzical modern, prin transfigurarea elementelor folclorice. A prelucrat motive din folclorul romanesc. Contributii esentiale la culegerea stiintifica a folclorului. M. post-mortem al Acad. Romane (1991).

BERGER, Wilhelm (1929-1993, n. Rupea), compozitor roman. muzica simfonica si vocal-simfonica, muzica de camera, vocala si instrumentala, in care urmareste sinteza intre formele clasice si preclasice cu structuri intonationale modale de esenta moderna. Studii de muzicologie. M. coresp. al Acad. (1991).

BENTOIU, Pascal (n. 1927, Bucuresti), compozitor roman. muzica simfonica, de camera, vocala si instrumentala, operele „Amorul doctor” si „Hamlet”. Limbaj expresiv, constructie clara si echilibrata. Studii de muzicologie si folclor.

AMUZIE s. f. Pierdere sau tulburare a functiilor de intelegere, elaborare si exprimare muzicala (vocala sau instrumentala). ♦ (Rar) Ignoranta in ceea ce priveste muzica. – Din lat. amusia.

CHAVEZ [tʃaves], Carlos (1899-1978), dirijor, compozitor si muzicolog mexican. muzica simfonica, de camera si corala, concerte instrumentale, balete, in care prelucreaza elemente din folclorul mexican. Intemeietorul orchestrei simfonice nationale.

CUCLIC, Dimitrie (1885-1978, n. Galati), compozitor roman la Bucuresti si New York (1924-1930). Simfonii, opere („Traian si Dochia”, „Bellerophon”, „Meleagridele”), lucrari vocal-simfonice, piese instrumentale, un concert pentru vioara si orchestra, muzica de camera, numeroase lieduri si coruri. Un tratat de estetica muzicala. Versuri.

A CAPPELLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Var. (dupa alte surse) a capella. – Loc. it.

A CAPPELLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Loc. it.

RECITATIV, recitative, s. n. Gen de muzica vocala (executata de solist), cu sau fara acompaniament instrumental, care, prin intonatii si prin ritmica asemanatoare vorbirii, se apropie de declamatie si care, in opera, comenteaza actiunea si face legatura intre arii. – Din fr. recitatif.

muzica s. f. 1. arta care exprima cu ajutorul sunetelor sentimente si atitudini. ♦ a sferelor = pretinse sunete bizare emise de vanturile solare si de pulsatiile corpurilor planetelor. 2. stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ usoara = muzica cu caracter distractiv, adesea in ritmuri de dans. 4. formatie instrumentala; orchestra. ♦ ~ militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik)

CONSERVATOR¹, conservatoare, s. n. Institutie de invatamant de grad superior, unde se studiaza muzica, (in trecut) si arta dramatica, si unde se formeaza compozitori, interpreti vocali si instrumentali, dirijori, muzicologi. – Din fr. conservatoire, germ. Konservatorium.

BACANAL, -A I. adj. 1. de bacanala. 2. (fig.) o*******c. II. s. f. 1. sarbatoare cu muzica si dansuri, la romani, in cinstea zeului Bacus. 2. (fig.) petrecere zgomotoasa; o***e. 3. piesa instrumentala sau orchestrala, din perioada clasica si romantica, cu ritm alert, punctat, cu o factura acordica si sonoritate ampla. (<fr. bacchanal/e/, lat. bacchanalia)

MONOFONIE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor inregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzica in care melodia este executata solistic ori de catre un grup vocal sau instrumental la unison sau octava. (< fr. monophonie, engl. monophony)

SARBU, George (n. 1937, Botosani), compozitor, folclorist si dirijor roman de muzica populara. A promovat un stil de prelucrare a folclorului bazat pe valorificarea timbrelor si tehnicilor instrumentale traditionale. A condus orchestrele ansamblurilor „Ciprian Porumbescu” – Suceava, „Ciocarlia” – Bucuresti. A publicat folclor muzical din Bucovina si Moldova.

CIOBANU, Maria (pe numele adevarat Diaconu Maria) (n. 1937, Rosiile, jud. Vilcea), cintareata romana de muzica populara. A valorificat cu originalitate doine, hore si sirbe oltenesti. A creat un stil vocal de virtuozitate, adaptind melodii instrumentale, folosind haulitul, vocaliza de coloratura si dirlaitul ca modalitati de exprimare.

DIVERTISMENT, divertismente, s. n. 1. Petrecere usoara, agreabila si de scurta durata; distractie, amuzament. 2. Compozitie muzicala instrumentala cu caracter distractiv. ♦ Suita pentru un instrument sau pentru orchestra, alcatuita dintr-o serie de piese cu caracter diferit. ♦ Interludiu de dans, de muzica, de cantece vocale. – Din fr. divertissement.

BREDICEANU 1. Coriolan B. (1850-1909, n. Lugoj), om politic roman. Membru in Comitetul Central al Partidului National Roman (1881-1892), deputat in Dieta Ungariei (1906-1909). 2. Tiberiu B. (1877-1968, n. Lugoj), compozitor si folclorist roman. Fiul lui B. (1). M. coresp. al Acad. (1937). Scene lirice („La sezatoare”), lucrari instrumentale pe teme populare. Rol important in organizarea si conducerea Operei Romane din Cluj. 3. Mihai B. (1920-2005, n. Brasov), dirijor si compozitor roman. Fiul lui B. (2). muzica simfonica, de camera, de balet. Studii de muzicologie. A inventat un polimetronom.

RAVEL, Maurice (1875-1937), compozitor francez. Scriitura exceland prin limpezime si puritate, prin perfectiunea orchestratiei, lirismul profund si inventivitate. A adus modificari majore in limbajul armonic al epocii, fara a se rupe de sistemul tonal. muzica de un mare rafinament, plina de poezie, dar de o mare claritate formala. A compus in toate genurile, de la lucrari camerale (vocale sau instrumentale, in mod deosebit pentru pian), pana la piese simfonice („Bolero”, „Valsul”, „Rapsodia spaniola”), balet („Daphnis si Chloe”) si opera („Ora spaniola”).

GRIEG [gri:g], Edvard (1843-1907), compozitor, pianist si dirijor norvegian. Intemeietorul scolii muzicale norvegiene. Ca pianist si dirijor, a interpretat lucrarile sale, facand turnee in toata Europa. muzica de scena pentru „Peer Gynt”, de Ibsen, un concert pentru pian si orchestra, piese orchestrale, lucrari de camera („Sonatele” pentru vioara si violoncel), vocale si instrumentale. Melodica inspirata din cantecul popular, armonie originala („Dansuri si cantece norvegiene”).

BLUES s.n. Cantec popular nostalgic al negrilor din America, devenit apoi piesa instrumentala (de jaz), structurata in genere pe 12 masuri, organizate melodic-armonic pe trei secvente (fiecare de cate patru masuri), primele doua fiind identice. ♦ Dans care se executa in ritmul acestei muzici; foxtrot lent. [Pron. bluz, pl. -uri. / < engl. blues, cf. blue – albastru].

MOZART [mo:tsart], Wolfgang Amadeus (1756-1791), compozitor austriac. Nascut intr-o familie de muzicieni, a fost un copil minune ca instrumentist (pianist, violonist) si dirijor. Format sub indrumarea lui J. Chr. Bach si G. Martini. Reprezentant al clasicismului vienez, alaturi de Haydn si Beethoven. Cu o inepuizabila inventivitate melodica, imbinand elemente de stil rococo cu arhitectonica echilibrata a clasicismului si cu grandoarea formelor polifonice de tip baroc (pe care le reactualizeaza intr-o maniera proprie), a compus o vasta opera, cuprinzand capodopere in aproape toate genurile. Opere („Rapirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Don Juan”, „Directorul de teatru”, „Cosi fan tutte”, „Flautul fermecat” etc.), 41 de simfonii („Jupiter”), concerte (sapte pentru vioara, 21 pentru pian), 26 de cvartete de coarde, sonate pentru pian si vioara, sute de lucrari instrumentale si camerale, lucrari vocal-simfonice, un „Recviem”. Creatia sa, de o mare perfectiune a scriiturii, de o profunda originalitate si de o acuta sensibilitate are o semnificatie unica in istoria muzicii.

ESTRADA s. f. 1. platforma intr-o sala sau in aer liber, pe care au loc reprezentatii artistice; platforma ridicata deasupra solului. ♦ de ~ = (despre teatru, muzica, concerte, spectacole) usor, variat, distractiv, satiric. ◊ parte a podelei, mai ridicata, pe care se asaza catedra intr-o clasa, intr-un amfiteatru etc. 2. gen muzical usor, distractiv, cuprinzand piese vocale si instrumentale cu caracter dansant, satiric, umoristic. (< fr. estrade)

BEAT s.n. (Muz.) Bataie, timp; timpul forte al unei masuri. ♦ (In muzica usoara) Stil aparut la inceputul deceniului al saptelea, care presupunea accentuarea tuturor celor patru timpi ai masurii, peste aceasta structura metroritmica de baza suprapunandu-se o serie de alte celule ritmice secundare. ♦ (In formatiile instrumentale) Prezenta tobei mari. [Pron. bit. / < engl. beat].

ESTRADA, estrade, s. f. 1. Platforma (demontabila) de dimensiuni mici, adesea improvizata, intr-o sala sau in aer liber, pe care se desfasoara reprezentatii artistice. ◊ Loc. adj. De estrada = (despre muzica, concerte, spectacole) distractiv, usor si variat; (despre teatre) care da spectacole cu program distractiv, usor si variat. ♦ Platforma ridicata fata de nivelul unei sali, pe care este asezata masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical usor, distractiv, cuprinzand mici piese vocale si instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

DEBUSSY [dəbusi], Claude-Achille (1862-1918), compozitor, pianist, dirijor si critic muzical francez. Creator si inovator in domeniul formei, ritmicii, armoniei si orchestratiei intemeiate pe rafinate combinatii de timbruri instrumentale, reprezentant al impresionismului muzical. A evocat cu plasticitate si finete impresiile momentane, fugitive („Preludiu la dupa-amiaza unui faun” dupa Mallarme, ciclurile de preludii pentru pian, suita „Imagini”, lucrarile simfonice „Nocturne” si „Marea”). A compus si balete („Jocuri”), lucrari vocal-simfonice („Martiriul Sf. Sebastian”), opera „Pelleas si Melisandre”, muzica de camera, melodii.

BEETHOVEN, Ludwig van (1770-1827), compozitor german. Marea lui personalitate este caracterizata prin imbinarea gindirii cu o rara fantezie creatoare. Reprezentant, alaturi de Haydn si Mozart, al clasicismului vienez; prin accentele revolutionare si amprenta individuala a muzicii sale pregateste aparitia romantismului. Considerat drept cel mai mare maestru al simfoniei, al concertului si al sonatei pentru pian solo sau in combinatie cu alt instrument. Dind o pondere deosebita dezvoltarii materialului tematic (prin transformarea lui ritmica si armonica, trecerea lui prin diverse planuri tonale), B. confera lucrarilor sale instrumentale acel caracter dialectic care va ramine in continuare un principiu fundamental al oricarei lucrari avind la baza forma de sonata. Maiestria dezvoltarilor ii confera posibilitatea de a expune in lucrarile sale, cu o rascolitoare forta dramatica, nesfirsita gama a sentimentelor omenesti. Opera sa cuprinde: noua simfonii, uveturile „Leonora” si „Coriolan”, cinci concerte pentru pian, un concert pentru vioara, un triplu concert pentru pian, vioara si violoncel, 32 sonate pentru pian, zece sonate pentru vioara, cinci pentru violoncel, 17 cvartete, cvintete, baletul „Fapturile lui Prometeu”, opera „Fidelio”, muzica de scena pentru „Egmont”, cantate, oratorii, mise, lieduri.