BIOLOGIC, -A, biologici, -ce, adj. 1. Care apartine biologiei, privitor la biologie. ◊ Chimie biologica = biochimie. 2. Care se prepara dintr-o materie vie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologique.

BIOLOGIC, -A adj. 1. Referitor la biologie. ◊ Chimie biologica = biochimie. 2. Preparat dintr-o materie vie. [Cf. fr. biologique].

BLASTEMA s. f. 1. mugur din care se va regenera un organ. 2. talul unui lichen. 3. materie vie, (semi)lichida, din care s-au dezvoltat celulele sau organele. (< fr. blasteme)

BIOLOGIC, -A, biologici, -e, adj. 1. Care apartine biologiei, privitor la biologie. ◊ Chimie biologica = biochimie. 2. Care se prepara dintr-o materie vie. Produs biologic. [Pr.: bi-o-] – Fr. biologique.

ABIOGEN, -A, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viata; (despre procese) care are loc, se petrece fara participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogene.

abiogen, -a adj. in absenta materiei vii. (din fr. abiogene)

ABIOGENEZA s. f. Conceptie dupa care originea materiei vii trebuie cautata in materia fara viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenese.

AMINOACID, aminoacizi, s. m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta in aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra in componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.

BIOCHIMIE s. f. Stiinta care studiaza compozitia si procesele chimice ale materiei vii; chimie biologica. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochimie.

BIOCOMPATIBIL, -A, biocompatibili, -e, adj. Compatibil cu materia vie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biocompatible.

BIOENERGETIC, -A, bioenergetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramura a biofizicii care studiaza sursele energetice si transformarile de energie la nivelul materiei vii. 2. Adj. De bioenergetica (1). [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioenergetique, engl. bioenergetics.

GLUCIDA, glucide, s. f. Substanta organica naturala care contine carbon, hidrogen si oxigen, reprezentand un constituent fundamental al materiei vii si avand un rol important in metabolism; hidrat de carbon, carbohidrat. – Din fr. glucide.

IRITABILITATE, iritabilitati, s. f. Proprietatea de a se irita usor; starea celui iritabil; irascibilitate. ♦ (Fiziol.) Proprietate generala a materiei vii de a reactiona la actiunea anumitor factori externi prin modificarea metabolismului. – Din fr. irritabilite, lat. irritabilitas, -atis.

LABILITATE s. f. (Livr.) Insusirea de a fi labil. ♦ (Fiz.) Insusirea unui sistem mecanic de a se afla in echilibru instabil. ♦ (Biol.) Insusirea materiei vii de a-si modifica starea de functie de diversi factori. – Din fr. labilite. Cf. germ. Labilitat.

LIPIDA, lipide, s. f. (Mai ales la pl.) Substanta organica grasa, insolubila in apa, componenta a materiei vii. – Din fr. lipide.

TROFICITATE s. f. Proprietate a materiei vii de a-si pastra structura normala prin asigurarea nutritiei necesare. – Trofic + suf. -itate.

ALBUMINOID¹ ~e n. la pl. Compus organic din grupul proteinelor, care constituie o parte importanta a materiei vii. /<fr. albuminoide

AMINOACID ~zi m. Acid organic, constituent principal al materiei vii, intrand in compozitia proteinelor. [Sil. -no-a-] /<fr. aminoacide

BIOCHIMIE f. Ramura a biologiei care se ocupa cu studiul compozitiei chimice a materiei vii in corelatie cu procesele ei biologice; chimie biologica. [Art. biochimia; G.-D. biochimiei; Sil. -mi-e] /<fr. biochimie

EREDITATE ~ati f. 1) Proprietate a materiei vii de a transmite urmasilor caracteristicile sale morfologice, fiziologice si biochimice. 2) jur. Transmitere a unei averi, mosii sau a unui titlu pe cale de mostenire. /<fr. heredite, lat. hereditas, ~atis

GLUCIDA ~e f. pl. Substante organice naturale, care constituie componente fundamentale ale materiei vii, avand un rol important in metabolism; hidrati de carbon; zaharide. /<fr. glucides

LABILITATE f. 1) Caracter labil. 2) Insusire a materiei vii de a-si modifica starea in functie de anumiti factori. /<fr. labilite

MUTABILITATE f. 1) Caracterul a ceea ce este mutabil. 2) Proprietate a materiei vii de a produce schimbari. /<fr. mutabilite, lat. mutabilitas, ~atis

ZAHARURI n. pl. Substante organice naturale, care constituie componenti fundamentali ai materiei vii, avand un rol important in metabolism; hidrati de carbon; zaharide. /Din zahar

ALBUMINOID, -A adj. De felul albuminei. // s.m.pl. Proteine complexe, care constituie o mare parte a materiei vii. [Pron. -no-id. / < fr. albuminoide].

COLINA² s.f. (Chim.) Corp azotat care intra in compozitia materiei vii, avand rol protector al celulei hepatice si ai carui derivati (acetilcolina) au o mare importanta in functionarea sistemului nervos. [< fr. choline].

BIOENERGETICA s.f. Capitol al biofizicii care studiaza producerea proceselor energetice din materia vie. [< fr. bioenergetique].

BIOGNOZA s.f. Studiul cunoasterii proceselor care au loc in materia vie. [Cf. gr. bios – viata, gnosis – cunoastere].

COACERVAT s.n. (Biol.) Formatie speciala gelatinoasa macromoleculara, in stare coloidala, nascuta din amestecul solutiilor de albuminoide in compusi organici asemanatori, reprezentand prima faza de organizare a materiei vii. [Pron. co-a-. / < fr. coacervat, cf. lat. coacervatus – gramadit].

FILOGERONTISM s.n. Teorie care sustine regresul in domeniul materiei vii prin imbatranirea si extinctia predestinata a speciilor. [Cf. fr. philogerontisme].

REACTIE s.f. 1. Faptul de a reactiona; atitudine, manifestare ca raspuns la ceva. 2. Raspuns nemijlocit al materiei vii la actiunea unui e******t. 3. Transformarea uneia sau a mai multor substante chimice cu ajutorul unor agenti externi sau al altor substante chimice. 4. Efect egal si de sens contrar, opus cauzei care produce o actiune. ♦ Reactie nucleara = ansamblu de fenomene prin care un nucleu atomic ciocnit de o particula grea sau de un foton sufera o schimbare a structurii sale. ◊ Reactie in lant = proces care se poate reinnoi prin el insusi pentru ca o parte a produsului e intotdeauna in stare a reimpulsiona reactia. [Gen. -iei, var. reactiune (3) s.f. [in DN]. / cf. fr. reaction, germ. Reaktion, rus. reaktiia].

COLINA² s. f. amina din compozitia materiei vii ai carei derivati (acetilcolina etc.) au un rol important in organism. (<fr. choline)

ECTOGENEZA s.f. Teorie in biologie care rezolva unilateral problema dezvoltarii in materia vie, absolutizand actiunea mediului extern si contestand rolul structurii interne a organismelor. [< fr. ectogenese, cf. gr. ektos – in afara, genesis – nastere].

E************E s.f. Capacitate a materiei vii de a reactiona la o e*******e exterioara. [Cf. fr. e**********e].

IRITABILITATE s.f. Stare de iritatie; fire usor iritabila; irascibilitate. ♦ Insusire a materiei vii de a reactiona la stimuli. [Cf. fr. irritabilite, lat. irritabilitas].

MUTABILITATE s.f. Caracterul a ceea ce este mutabil. ♦ Proprietate a materiei vii de a produce mutatii (2). [Cf. lat. mutabilitas, fr. mutabilite].

ACTIVATOR, -OARE I. adj., s. m. (substanta) care, adaugata unui catalizator, unui material, le intesifica activitatea; activant. II. s. m. microelement din structura materiei vii, cu rol de activare a fermentilor. (< fr. activateur)

AMINOACID s. m. substanta a materiei vii care se caracterizeaza prin prezenta aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice, in compozitia proteinelor. (< fr. aminoacide)

ANORGANIC, -A adj. (despre corpuri) lipsit de insusirile materiei vii; o chimie ~a = ramura a chimiei care studiaza corpurile anorganice. (< fr. anorganique)

AUTOREPRODUCERE s. f. insusire a materiei vii prin care organismele isi asigura, automat si de la sine, urmasi. (< auto¹- + reproducere)

BIOCHIMIE s. f. stiinta care studiaza structura si procesele chimice specifice materiei vii; chimie biologica. (< fr. biochimie)

BIOCOMPATIBIL, -A adj. compatibil cu materia vie. (< fr. biocompatible)

BIOELEMENT s. n. element chimic din structura materiei vii. (< fr. bioelement)

BIOGNOZA s. f. studiul cunoasterii proceselor din materia vie. (< bio- + -gnoza²)

BIOLOGIE s. f. stiinta care studiaza materia vie sub toate aspectele ei. (< fr. biologie)

BIOPOTENTIAL s. n. diferenta de potential manifestata de materia vie. (< engl. biopotential)

BIOSTRUCTURA s. f. structura biologica a materiei vii. (< bio- + structura)

CELULA s. f. 1. element constitutiv fundamental al materiei vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu. 2. cea mai mica unitate muzicala, care intra in alcatuirea motivului. 3. unitate organizatorica de baza in unele partide comuniste si muncitoresti. 4. fiecare dintre camarutele unui fagure de albine. 5. incapere stramta in inchisori, pentru detentiunea izolata a celor inchisi. 6. ansamblu format din fuzelajul, aripile si ampenajele unui avion. 7. formatie de zbor din doua avioane de lupta 8. (tehn.) compartiment al unui dispozitiv, din unul sau mai multe elemente egale. (< fr. cellule, lat. cellula)

DISMORFOGENEZA s. f. proces care duce la aparitia formelor si structurilor anormale ale materiei vii. (< fr. dysmorphogenese)

ECOSFERA s. f. strat sferic in care doza de radiatii (luminoase, termice etc.) emise de un Soare central favorizeaza dezvoltarea materiei vii pe planetele aflate in zona respectiva. (< eco²- + -sfera)

E************E s. f. capacitate a materiei vii de a reactiona in mod special la stimuli. (< fr. e**********e)

FILOGERONTISM s. n. teorie care sutine regresul in domeniul materiei vii prin imbatranirea si extinctia predestinata a speciilor. (< fr. phylogerontisme)

GEOBIOLOGIE s. f. stiinta care studiaza raporturile dintre evolutia cosmica si geologica a Pamantului si cea a materiei vii. (< fr. geobiologie)

IRITABILITATE s. f. 1. insusirea de a fi iritabil. 2. proprietate a materiei vii de a reactiona la stimuli. (< fr. irritabilite, lat. irritabilitas)

LABILITATE s. f. 1. atitudine labila, comportare schimbatoare, nestatornica. 2. (fig.) insusirea de a fi labil; instabilitate. 3. (biol.) insusire a materiei vii de a-si modifica starea in functie de mai multi factori. (< fr. labilite)

MUTABILITATE s. f. insusirea de a fi mutabil. ◊ proprietate a materiei vii de a produce mutatii (3). (< fr. mutabilite, lat. mutabilitas)

RADIOBIOLOGIE s. f. ramura a biologiei care studiaza efectele energiei radiante asupra materiei vii. (< fr. radiobiologie)

REACTIE s. f. 1. faptul de a reactiona; atitudine, manifestare ca raspuns la ceva; riposta. 2. raspuns nemijlocit al materiei vii la actiunea unui e******t. 3. transformare a uneia sau a mai multor substante chimice sub actiunea unor agenti externi sau a altor substante chimice. 4. (fiz.) forta care se opune unei actiuni, fiind egala si de sens contrar cu aceasta. ♦ ~ nucleara = ansamblu de fenomene prin care un nucleu atomic ciocnit de o particula grea sau de un foton sufera o schimbare a structurii sale; ~ in lant = proces care se poate reinnoi prin el insusi pentru ca o parte a produsului e intotdeauna in stare a reimpulsiona reactia; ~ gravitationala = modificare a directiei si a modulului vectorului de viteza caracteristice unei nave spatiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorita campului gravitational al acestuia. 5. (cib.; si in forma reactiune) stabilire, in sistemele de transmisie, tehnice automate, in organismele vii si in societate, a unor semnale prin care faza initiala a unui proces este influentata de informatia referitoare la starea organelor de executie sau la rezultatul procesului; conexiune inversa, retroactiune (2). ◊ derivare a unei puteri din circuitul de iesire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice si introducerea ei in circuitul de intrare. (< fr. reaction)

ABIOGEN, -A, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viata; (despre procese) care are loc, care se petrece fara participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogene.

BIOGEOCHIMIE (‹ germ.) s. f. Ramura a geochimiei care studiaza relatiile dintre biosfera si celelalte geosisteme din punct de vedere chimic (compozitia chimica a organismelor si modul de participare a materiei vii si a produselor si de descompunere in procesele de migratie si de acumulare a elementelor chimice din scoarta terestra). Metodele b. sint folosite si in prospectiunile zacamintelor de minerale utile.

BIOCHIMIE s. f. Parte a chimiei care studiaza compozitia chimica a materiei vii si procesele chimice care se petrec in aceasta materie. [Pr.: bi-o-] – Dupa fr. biochimie.

CELULA, celule, s. f. 1. Element morfofiziologic viu (treapta in dezvoltarea materiei vii) format in general din nucleu, protoplasma si membrana si reprezentand cea mai simpla unitate anatomica. ♦ Fig. (In structura organizatorica a unora dintre partidele comuniste si muncitoresti) Grupa organizatorica, unitate de baza. 2. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor, in care albinele depun mierea. 3. Incapere (stramta) la inchisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 4. Ansamblu format din aripile si fuzelajul unui avion. 5. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. – Fr. cellule (lat. lit. cellula).

ABIOGENEZA (< fr. {i}) s. f. Producerea materiei vii din materie nevie, anorganica si organica.

BIOLOGIC ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de biologie; propriu biologiei. 2) Care provine din materie organica vie. /<fr. biologique

BIOPLASMA s.f. materie organica vie care intra in constitutia tuturor vietuitoarelor. ♦ Substanta vie a celulei. [< fr. bioplasme, cf. gr. bios – viata, plasma – formatie].

BIOPLASMA s. f. materie organica vie care intra in constitutia tuturor vietuitoarelor. (< fr. bioplasme)

BIOLOGIE s. f. Stiinta care are ca obiect viata si legile ei; studiul organismelor vii, al materiei organizate. [Pr.: bi-o-] – Fr. biologie (<gr.).

REM TENE: VERBA SEQUENTUR (lat.) stapaneste materia; cuvintele vin de la sine – Aforism atribuit lui Cato cel Batran. Dezvolti cu usurinta un subiect pe care esti stapan.

HILOZOISM s. n. Teorie potrivit careia intreaga materie ar fi vie, insufletita, avand capacitatea de a simti si de a gandi. – Din fr. hylozoisme.

ULTRAMARIN n. Substanta (naturala sau sintetica) de un albastru viu, intrebuintata ca materie coloranta (la prepararea vopselelor de ulei, la albastrirea albiturilor etc.). /<germ. Ultramarin, fr. ultramarine

MONERA, monere, s. f. (Biol.) Protozoar ipotetic, fara nucleu, care ar face trecerea de la materia nevie la cea vie. – Din fr. monere.

BIOLIZA s. f. descompunere a materiei organice sub actiunea organismelor vii. (< fr. biolyse)

ROBINET [robine], Jean-Baptiste Rene (1735-1820), literat si filozof francez. Conceptii materialiste influentate de deism si hilozoism. Considera ca elementele constitutive ale materiei ar fi animaliculele, fiinte vii elementare („Despre natura”).

PROTOPLASMA s.f. Materia din care sunt formate organismele vii si care reprezinta substratul material caracteristic vietii.

GENERATIE s. f. 1. functiune prin care fiintele vii se reproduc; reproducere. ♦ (biol.) ~ spontanee = ipoteza potrivit careia organismele vii ar lua nastere in mod spontan din materia anorganica. 2. totalitatea oamenilor care sunt de aceeasi varsta. ◊ (biol.) grupare de indivizi avand aceeasi filiatie. ◊ perioada de timp care desparte varsta tatalui de aceea a fiului. 3. grup de familii tehnologice contemporane sau coerente corespunzand perioadelor in care tehnica se afla relativ stabilizata. (< fr. generation, lat. generatio)

cenusa (est) si -use (vest) f., pl. i (lat. cinusia, d. cinus ild. cinis, cineris, cenusa; din cinisia vin it. cinigia, pv. sp. ceniza, pg. cinza; din cinis, cineris vine it. cenere, pv. fr. cendre, cat. cendra). Materia minerala (prafu) care ramine din lemnu ars ori din cadavrele arse (cum obisnuiau Romanii. De aci si int. de „ceia ce a mai ramas dintr´un mort, oasele”). A lua cuiva si cenusa din vatra, a-l despoia [!] de tot ce are. E un ger de ingheata si cenusa´n vatra, e mare ger. Nu s´a ales nici cenusa (ori prafu) de el, n´a mai ramas nimic, s´a perdut [!] tot. V. scrum.

GENERATIE, generatii, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate sociala data) care sunt cam de aceeasi varsta. ◊ Expr. Din generatie in generatie = din tata in fiu; de la o epoca la alta (pana la noi). ♦ Perioada de timp care desparte varsta tatalui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care apartin aceleiasi specii sau rase si care s-au nascut in acelasi an. 3. (in sintagma) Teoria generatiei spontanee = teorie materialista naiva conform careia din materii minerale sau organice pot lua nastere unele organisme vii in mod spontan. – Din fr. generation, lat. generatio.

ESENTA, esente, s.f. Lichid volatil, cu aroma puternica, numit si ulei eteric, extras din plante aromatice sau mirodenii (petale, flori, frunze, fructe, scoarta, radacina) sau produs sintetic (aroma de cocos, de rom, de anason, de vanilie) care pastreaza integral proprietatile acestora (aroma, gust, principii active); se utilizeaza in scopuri medicinale, in parfumerie sau ca aromate in cofetarie si patiserie, sub forma de solutie alcoolica (esenta de vanilie, de migdale) sau ca ulei aromatizat (ulei de lamaie, de menta, de trandafir); se obtin esente si prin reducerea unei fierturi (esenta de ciuperci), prin infuzare (apa de trandafiri, de flori de portocal) sau prin macerare de materii vegetale (trufe, usturoi, ceapa, frunze) in otet sau in vin, utilizate pentru asezonarea preparatelor culinare.

GENERATIE s.f. 1. Functiune prin care fiintele vii se reproduc; reproducere. ◊ (Biol.) Teoria generatiei spontanee = teorie conform careia din materia anorganica poate lua nastere in mod spontan un organism viu evoluat. 2. Totalitatea oamenilor care au cam aceeasi varsta sau traiesc in acelasi timp. ♦ (Biol.) Grupare de indivizi avand aceeasi filiatie. ♦ Perioada de timp care desparte varsta tatalui de aceea a fiului. [Gen. -iei, var. generatiune s.f. / cf. fr. generation, it. generazione, lat. generatio].

AUTOGENEZA s. f. 1. capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce prin polenul propriu. 2. teorie potrivit careia din materia organica poate lua nastere, in mod spontan, un organism viu evoluat; generatie spontanee. 3. conceptie in biologie care rezolva unilateral problema dezvoltarii in natura vie, absolutizand actiunea factorilor interni ereditari si negand cu totul actiunea mediului. (< fr. autogenese)

FIZIC² ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de corpul fiintelor vii si de activitatea musculara; propriu corpului fiintelor vii si activitatii musculare. Forta ~ca. Dezvoltare ~ca. 2) Care tine de materie; propriu materiei. ◊ Geografie ~ca ramura a geografiei care se ocupa cu studiul naturii suprafetei terestre si mediului geografic. 3) Care tine de fizica; propriu fizicii. /<fr. physique, lat. physicus

PUTREFACTIE, putrefactii, s. f. 1. Proces de descompunere a unor substante organice (vii sau moarte) sub influenta unor bacterii; putrezire. ♦ Faza ultima a procesului de asimilare si dezasimilare a hranei de catre un organism viu, care consta in descompunerea, sub actiunea fermentilor, a resturilor neasimilate din materia cu care s-a hranit organismul. 2. Fig. Descompunere, decadere morala. – Din fr. putrefaction, lat. putrefactio, -onis.

cremotartar s.m. sg. (inv.) materie ce se depune pe peretii butoiului in timpul fermentarii; piatra-de-vin.

abanos m. ca copac si n. ca materie (turc. abanos si -oz, d. pers. abnus, ar. ebenus, care vine d. vgr. ebenos, iar acesta d. ebr. eben, peatra [!]; lat. ebenus [copacu] si ebenum, it. ebano, fr. ebene fem.) Un copac din India (diospyros ebenum). Lemnu lui, care e negru foarte dens si apreciat in strugarie [!], nu pluteste pe apa si cind cade, daca e in forma de bat, se fringe ca sticla. Fig. Par de abanos, par foarte negru. Adv. A raminea abanos a nu mai imbatrini (pin [!] aluz. la lemnu de abanos, care nu putrezeste). – Barb. eben (dupa fr.).

SEMIPARAZIT, semiparaziti, s. m. Organism vegetal care, desi isi poate prepara materia organica din cea minerala, isi extrage o parte din hrana din alta planta vie. – Semi- + parazit (dupa fr. demi-parasite).

QUADRIviuM s.n. Grup de obiecte (aritmetica, muzica, geometria si astronomia) care, impreuna cu cele incluse in trivium, alcatuiau cele sapte arte liberale ce constituiau materia de invatamant a scolilor medievale. [Pron. cua-dri-vi-um. / lat. quadrivium < quadri – cu patru, via – drum].

INFECTIE ~i f. 1) Patrundere a unor agenti patogeni intr-un organism viu. 2) Proces patologic care are loc intr-un organism infectat. 3) fam. rar Miros rau provenit de la materii organice in putrefactie. [G.-D. infectiei] /<fr. infection, lat. infectio, ~onis

CARMIN I. s. n. materie coloranta de un rosu intens, din femela cosenilei. II. adj. inv., s. n. (de) culoare rosie vie. (< fr. carmin)

DROJDIE ~i f. 1) Colonie de ciuperci microscopice unicelulare care produc fermentatia alcoolica sau dospirea aluatului. 2) Preparat continand asemenea microorganisme si folosit la dospirea aluatului. 3) materie care se depune pe fundul unui vas cand un lichid se afla mai mult timp in el. ~ de vin. 4) fig. Ceea ce ramane dupa ce se consuma ceva; ramasita. 5) cu sens colectiv fig. Totalitate a elementelor degradate ale unei societati; pleava; putregai. [Art. drojdia; G.-D. drojdiei; Sil. -di-e] /<sl. drozdijen

FIZIC, -A, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se refera la corpul fiintelor vii, in special la activitatea muschilor, care apartine corpului fiintelor vii, in special activitatii musculare. ♦ Care apartine simturilor. Placeri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constitutie naturala a unei persoane. 3. Adj. Care apartine materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei avand ca obiect studiul naturii suprafetei terestre si a mediului geografic. 4. S. f. Stiinta fundamentala din ciclul stiintelor naturii care studiaza proprietatile si structura materiei, formele miscarii ei si legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum si transformarile reciproce ale acestor forme de miscare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei stiinte. 5. Adj. Care apartine fizicii (4), privitor la fizica. – Din fr. physique.

BRUT, -A adj. (Despre materii) In stare naturala; (despre compuse) netransformat intr-un alt produs finit, neterminat. 2. (Op. net; despre greutatea unei marfi) Din care nu s-a scazut daraua; (despre venit) din care nu au fost scazute cheltuielile. [Cf. it. bruto, fr. brut, lat. brutus].

SCAUN ~e n. 1) Mobila cu patru picioare, cu sau fara speteaza, pe care poate sedea o singura persoana. ◊ ~ electric dispozitiv folosit pentru electrocutarea unor condamnati la moarte. ~ de tortura dispozitiv care servea, in trecut, la imobilizarea celui supus torturilor. ~ de judecata (sau al judecatii) se spunea in trecut unei instante judecatoresti. Cu ~ la cap intelept. A sta intre doua ~e a ocupa o pozitie nesigura. 2) pop. Banca (cu speteaza sau fara) pe care se pot aseza mai multe persoane. 3) inv. Simbol al puterii unui suveran; tron. ◊ A ridica, a inalta, a pune (sau a se urca, a veni) in ~ a (se) face domn. A se cobori din ~ a abdica. 4) inv. Resedinta a unui monarh. ◊ Cetate de ~ capitala. Sfantul ~, ~ul pontifical (sau apostolic) resedinta papei; papalitate. 5) Materiile f****e eliminate de cineva. 6) Schelet de lemn destinat pentru a sustine un acoperis. 7) Parte componenta, menita sa sustina ceva. ~ul spicului. 8) Placa mica de lemn care serveste ca suport pentru coarde la instrumentele muzicale cu arcus; calus. /<lat. scamnum

DROJDIE, drojdii, s. f. 1. Substanta depusa dintr-un lichid pe fundul unui vas. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se afla etc.) pe drojdie (sau pe drojdii) = a fi la capatul resurselor materiale, a nu mai avea aproape nici un ban. ♦ Zat de cafea. 2. (In sintagma) Rachiu de drojdie (si eliptic) = rachiu facut din drojdie (1) de vin. 3. Fig. Ramasita, reminiscenta, urma. 4. Fig. (La sg., cu sens colectiv; peior.) Elemente declasate, corupte ale unei societati; pleava, gunoi. 5. Nume dat unor ciuperci microscopice unicelulare care traiesc in colonii si de obicei produc fermentatia alcoolica in materii zaharoase. ♦ Preparat industrial facut din una dintre aceste ciuperci (a berii), intrebuintat ca ferment pentru dospirea aluatului. – Din sl. drozdijen.

DIN prep. 1) (exprima un raport spatial) A cobori din masina. A veni din sat. 2) (exprima un raport temporar) Productia din anul trecut. ◊ Din cand in cand uneori; cate odata. Din an in an la interval de un an. Din clipa sau din moment in timpul cel mai apropiat. 3) (indica materia) Compot din cirese. Incaltaminte din piele naturala. 4) (exprima un raport partitiv) Unii din ei s-au intors acasa. 5) (exprima un raport de mod) Lucreaza din toata inima. Canta din suflet. 6) (exprima un raport cauzal) A gresit din neatentie. 7) (exprima un raport instrumental) Canta din fluier. Tragere din tun. 8) (exprima un raport relational) In privinta; cat priveste. Nu-l intrece din glume. 9) (exprima un raport de origine, de provenienta) Se dezvolta din molecule. Obicei din copilarie. 10) (exprima un raport cantitativ) Au plecat opt din doisprezece. /de + in

BRUT, -A, bruti, -te, adj. 1. (Despre o materie prima) Care se gaseste in stare naturala, inca neprelucrat; (despre un produs in stare de prelucrare) care n-a fost inca transformat in produs finit. 2. (Despre greutatea marfurilor) Din care nu s-a scazut daraua; (despre un venit) din care nu s-au scazut cheltuielile, impozitele etc. – Lat. lit. brutus (fr. brut).

ELECTRICITATE s. f. 1. Una dintre proprietatile fizice fundamentale ale materiei, care se manifesta prin ansamblul fenomenelor legate de aparitia, de miscarea si de interactiunea corpurilor purtatoare de sarcina electrica. ♦ Totalitatea fenomenelor electrice. ♦ Electricitate atmosferica = ansamblul fenomenelor electrice din atmosfera (fulgere, trasnete etc.) Electricitate animala = energie electrica produsa de tesuturile vii. ♦ Lumina electrica. 2. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice. – Din fr. electricite.

PLASTICITATE s. f. 1. Proprietate a unui material consistent de a se modela usor prin apasare. ♦ Proprietatea a unor materii prime ceramice de a forma cu apa o pasta care isi mentine coeziunea dupa ce a fost framantata si uscata. 2. Insusirea a unei opere literare, a stilului, a unei expresii, a unui cuvant etc. de a evoca ceva in mod viu, sugestiv. – Din fr. plasticite.

JAZ (JAZZ) [dʒæz] (‹ fr., engl.) s. n. 1. Muzica, adesea cu caracter de improvizatie, cu ritm viu, sincopat, reprezentand un mod specific de exprimare a gandirii muzicale, creata catre sfarsitul sec. 19 de negrii din S S.U.A., pe baza unor elemente folclorice traditionale – blues, spirituals (din care s-au pastrat sistemul ritmic, maniera de frazare si modul de tratare a materiei sonore) si a muzicii europene (retinandu-se sistemul melodic, armonic si, in special, instrumentatia); adaptat astazi conditiilor muzicale proprii diferitelor popoare. Caracteristicile fundamentale ale j. sunt: prezenta elementului swing, care rezultat al unei tratari speciale a timpului muzical; vigoarea si spontaneitatea creatiei muzicale, in care improvizatia capata o importanta deosebita; modul propriu fiecarui executant de frazare si tratare a materiei sonore, cele doua conditionandu-se reciproc. Incepand cu 1945, j. are mai multe stiluri, cele mai importante fiind swing, cool, free. 2. Orchestra care executa aceasta muzica; este formata de obicei din instrumente de suflat si percutie. Sin. jazzband.

ORGANIC, -A, organici, -ce, adj. 1. Care tine de structura, de esenta, de functiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism¹, constituind un intreg diferentiat si in acelasi timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezulta din organizarea, din constructia insasi a unui lucru; esential, launtric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Si adv.; despre relatii, legaturi) Analog legaturii care uneste partile unui organism¹; indisolubil. 3. (Despre substante, materii, etc.) Care este alcatuit din carbon si hidrogen, uneori si din alte elemente chimice (oxigen, azot, etc.). ◊ Chimie organica = ramura a chimiei care studiaza hidrocarburile si derivatii acestora. – Din lat. organicus, fr. organique

BIOSFERA (‹ fr. {i}) s. f. Invelis discontinuu al Pamantului format din totalitatea organismelor vii, impreuna cu toate elementele necesare vietii. Limitele sale cuprind marginea superioara a atmosferei, litosfera si intreaga hidrosfera. Masa totala a b. este de c. 10¹⁵ t. Este unicul suprasistem al Pamintului in care se produce substanta organica, prin procese specifice de transformare a energiei solare, apei si materiei anorganice.

ORGANIC ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de un organ sau de un organism viu; propriu unui organ sau unui organism viu. Dereglare ~ca. 2) Care tine de organizarea interna a unor ansambluri; care prezinta un intreg; unitar. Lege ~ca. Unitate ~ca. 3) Care rezulta din structura interna a unui lucru; esential; intrinsec. 4) (despre relatii, legaturi) Care este asemanator relatiilor interne dintre partile componente ale unui organism; care este analog legaturii dintre partile unui organism; indisolubil. Legatura ~ca. 5) (despre substante, materii etc.) Care a rezultat din descompunerea organismelor vegetale si animale. ◊ Chimie ~ca compartiment al chimiei care studiaza hidrocarburile si derivatele lor. /<lat. organicus, fr. organique