RESPONSABIL, -A, responsabili, -e, adj., s. m. si f. 1. Adj. (Despre o persoana) Care poarta raspunderea unui lucru, a unui fapt; raspunzator. 2. S. m. si f. Persoana care este insarcinata cu o functie de conducere, care are o sarcina de raspundere, careia i s-a incredintat o responsabilitate; sef. – Din fr. responsable.

COMANDA ~enzi f. 1) Dispozitie, scrisa sau orala, emisa de o autoritate sau de o persoana oficiala, spre a fi indeplinita de cei vizati; ordin; porunca. A da ~. ◊ Ton de ~ ton poruncitor. La ~ la cererea si dupa dorinta unui superior. 2) functie de conducere militara. ◊ A lua ~anda a fi numit la conducerea unei actiuni militare. 3) Cerere prin care se solicita livrarea unui produs, executarea unei lucrari sau prestarea unui serviciu. 4) Marfa comandata. 5) Operatie prin care se manevreaza un sistem tehnic. ~ programata. ~ manuala. 6) Element al unui mecanism care asigura functionarea ansamblului. ◊ Semnal de ~ semnal transmis de dispozitivele automate pentru a determina desfasurarea unui proces tehnic. Panou (sau tablou) de ~ placa pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comanda. [G.-D. comenzii] /<fr. commande

PREPOZITURA s.f. 1. Demnitate de prepozit. 2. functie de conducere in anumite congregatii religioase. [Cf. it. prepositura, lat. praepositura].

CONSTANTINESCU, Miron (1917-1974, n. Chisinau), sociolog si istoric roman. Militant comunist. Acad. (1974), prof. univ. la Bucuresti. A detinut importante functii in conducerea de partid si de stat. Op. pr.: „Sociologie generala. Probleme, ramuri, orientari” (in colab.), „Cercetari sociologice, 1938-1971”.

SEFIE, sefii, s. f. Demnitate, rang, functie de sef (1); conducere, directie; timpul cat cineva detine aceasta functie. – Sef + suf. -ie.

DOMNIE ~i f. 1) Functia de domn; conducere a tarii de un domn. A veni la ~. ◊ A(-i) lua (cuiva) ~a a lipsi pe cineva de functia de domn. 2) Exercitare a acestei functii. 3) art. (in componenta locutiunilor pronominale de reverenta) Domnia-ta, domnia-lui, domnia-sa, domnia-voastra, domnia-lor. [Art. domnia; G.-D. domniei; Sil. -ni-ei] /domn + suf. ~ie

PASTORIE f. 1) v. PASTORIT. 2) bis. functie de pastor; conducere religioasa. 3) Durata de exercitare a acestei functii. /pastor + suf. ~ie

DEBARCA vb. I. 1. tr. A cobori, a depune pe uscat dintr-o nava (pasageri, marfuri etc.). ♦ intr. A ataca tarmul inamic cu trupe aduse pe nave (speciale). 2. intr. A se cobori, a se da jos (din tren, din masina etc.). 3. tr. (Fam.) A inlatura, a inlocui (pe cineva) dintr-o functie, de la conducere. [P.i. debarc. / < fr. debarquer].

DIRECTIE s.f. I. 1. Orientare in spatiu a unei persoane sau a unui obiect fata de un punct de referinta; loc catre care se indreapta cineva sau ceva; sens al unei miscari, al unei pozitii etc. 2. (Mat.) Proprietate comuna tuturor dreptelor paralele cu o dreapta fixa. II. 1. conducere, dirijare (a unei institutii, a unei intreprinderi etc.). ◊ Directie de scena = regie. 2. functie de director; (p. ext.) durata cat o persoana indeplineste aceasta functie. 3. Organ care conduce o intreprindere, o institutie etc. ♦ Diviziune in cadrul unui minister, al unei mari institutii etc., care se ocupa de o anumita ramura de activitate. 4. Birou, local unde functioneaza o directie. III. Totalitatea pieselor sau sistemul cu care se dirijeaza un vehicul. ♦ Parte mobila a ampenajului vertical cu ajutorul caruia pilotul manevreaza avionul in plan orizontal. [Gen. -iei, var. directiune s.f. / cf. fr. direction, lat. directio].

DEBARCA vb. I. tr. 1. a cobori pe uscat dintr-o nava (pasageri, marfuri etc.). 2. (fam.) a inlatura, a inlocui (pe cineva) dintr-o functie, de la conducere. II. intr., tr. 1. a (se) transporta pe un litoral inamic trupe si materiale aduse pe nave (speciale). 2. a (se) cobori, a (se) da jos (din tren, din masina etc.). (< fr. debarquer)

PASTORIE s. f. 1. Pastorit. 2. Fig. conducere, indrumare religioasa, bisericeasca; functie, demnitate de conducator bisericesc; exercitarea acestei functii. – Pastor + suf. -ie.

PRESEDINTIE s. f. Functia si activitatea de conducere a presedintelui; perioada de activitate a unui presedinte; p. ext. sediu unde isi exercita functia un presedinte si aparatul administrativ auxiliar din subordinea lui; prezidentie. – Presedinte + suf. -ie.

EMIRAT, emirate, s. n. 1. Stat condus de un emir (2). 2. Functia, demnitatea de emir (2). – Din fr. emirat.

REGULATOR, -OARE, regulatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care reguleaza, sistematizeaza, care stabileste regularitatea unei miscari sau a unei functii; care indrumeaza sau conduce. 2. S. n. Aparat sau instalatie care efectueaza un proces de reglare. 3. S. n. (Jur.; in sintagma) Regulator de competenta = act prin care organul de jurisdictie superior celor intre care s-a ivit un conflict de competenta stabileste care dintre ele este competenta sa judece conflictul. 4. S. m. si f. Persoana care stabileste, indrumeaza sau conduce un sistem de reglare. – Din fr. regulateur, germ. Regulator.

SECRETARIAT ~e n. 1) Organ care indeplineste functii de organizare si conducere curenta. ~ul O.N.U. 2) Serviciu, intr-o intreprindere sau intr-o organizatie, care se ocupa cu lucrul de cancelarie. 3) Grup de persoane, de obicei alese, insarcinate sa elaboreze hotararea unei sedinte sau sa scrie procesul-verbal. ~ul conferintei. [Sil. se-cre-ta-ri-at] /<fr. secretariat

CONVOLUTIE s. f. 1. intoarcere, rasucire. 2. (mat.) functie de compunere a doua functii de repartitie, care conduce la o noua functie de repartitie. (<fr. convolution)

adjunct (adjuncta), adj. – Care face parte din conducerea unei institutii, avind functia imediat subordonata titularului. < Lat. adiunctum (sec. XIX). In Bucov. s-a pronuntat o vreme adiunct, sub influenta pronuntarii germ.

COLEGIU s. n. 1. (in Roma antica) grup (de cel putin trei persoane) insarcinat cu o anumita functie publica. 2. organ de conducere colectiva si de indrumare a unui periodic, a unei lucrari, carti etc., a unei intreprinderi sau institutii. 3. corp sau asociatie a unor persoane care au aceeasi profesie sau aceeasi demnitate. ◊ (jur.; in unele tari) colectiv de judecatori in cadrul organizarii interne a instantei supreme sau cu atributii speciale pe langa unele organe de jurisdictie. ♦ ~ de avocati = colectiv al avocatilor dintr-o unitate administrativ-teritoriala. 4. ~ de partid = organ care controleaza modul in care se respecta prevederile statutului cu privire la disciplina si morala de partid etc. 5. (in trecut) categorie electorala care ingloba cetatenii cu aceeasi avere sau cu acelasi rang social. 6. institutie de invatamant public asemanatoare liceului, cu o organizare speciala. 7. ~ de redactie = organ consultativ pe langa redactorul-sef al unei publicatii; comitet de redactie. (< lat. collegium, fr. college)

AGIE agii f. inv. 1) Functia de aga. 2) Organ administrativ condus de un aga. [G.-D. agiei] /aga + suf. ~ie

ELIGIBIL ~a (~i, ~e) Care poate fi ales (intr-o functie, intr-un organ de conducere sau reprezentativ). /<fr. eligible, lat. eligibilis

HATMANIE ~i f. ist. 1) Functia de hatman. 2) Perioada de timp in care un hatman detinea functia. 3) Sediul hatmanului. 4) Organ de conducere a ostirii. /hatman + suf. ~ie

PORTOFOLIU ~i n. 1) inv. v. PORTOFEL. 2) functie de sef; post de conducere. ◊ ~ editorial totalitate a manuscriselor de care dispune o editura si pe care urmeaza sa le publice. 3) fin. Totalitate a hartiilor de valoare care se afla intr-o banca. /<it. portafoglio

SEFIE ~i f. 1) functie de sef. 2) Durata a acestei functii. 3) Dirijare a unei activitati; conducere. /sef + suf. ~ie

ELECTORAT s.n. 1. (Ist.) Demnitatea si functia de elector; perioada cat conduce un elector. 2. Teritoriu supus unui print elector. 3. Totalitatea alegatorilor din cadrul unor alegeri generale. [Pl. -te, -turi. / < fr. electorat].

PARCALABIE, parcalabii, s. f. 1. Demnitatea sau functia parcalabului (1). 2. Institutia pe care o conducea parcalabul (1); sediul acestei institutii. 3. Dare care se platea parcalabului. – Parcalab + suf. -ie.

TETRARHAT ~e n. 1) functie de tetrarh. 2) Teritoriu aflat sub conducerea unui tetrarh. /<fr. tetrarchat

secretares, secretaresi, s.m. (inv. si reg.) 1. functionar al unei institutii publice, cu atributii administrative variate; secretar. 2. titlu dat dregatorului care conducea lucrarile unei cancelarii sau indeplinea functia de logofat.

COLEGIU s.n. 1. (Ant.) Grup (de cel putin trei persoane) insarcinat cu o anumita functie publica. ♦ Grup care formeaza organul de conducere si de indrumare al unui periodic, al unei lucrari, carti etc., al unei institutii etc. 2. Corp sau asociatie a unor persoane care au aceeasi profesiune sau aceeasi demnitate. 3. Categorie electorala care ingloba, in trecut, cetatenii cu aceeasi avere sau de acelasi rang social. 4. Institutie de invatamant public asemanatoare liceului, cu o organizare speciala. [Pron. -giu. / < fr. college, cf. it. collegio < lat. collegium – confrerie, tovarasie].

COMITET s.n. Colectiv, organ, for care conduce activitatea unui anumit domeniu. ◊ Comitet central = organ superior al unui partid comunist ori al unei organizatii de masa, care conducea intreaga activitate a partidului ori a organizatiei in intervalul dintre doua congrese; comitet executiv = organ de conducere al unui consiliu popular care exercita functiile acestuia in perioada dintre doua sesiuni. [Pl. -te, -turi. / < rus. komitet, fr. comite < engl. committee].

COMITET s. n. 1. organ de stat, de conducere sau indrumare colectiva a unor organizatii politice, de masa etc. ♦ ~ central = organ superior al unui partid (comunist sau muncitoresc) ori al unei organizatii de masa; ~ executiv = organ de conducere al unui consiliu popular, care exercita functiile acestuia in perioada dintre doua sesiuni; ~ de redactie = colegiu de redactie. 2. organism in cadrul unei conferinte sau organizatii internationale, cu atributii limitate si temporare. (< rus. komitet, fr. comite)

HIEROCRATIE s. f. forma de conducere a societatii primitive si feudale in functie de obiectivele spirituale ale unei confesiuni dominante. (< germ. Hierokratie)

DECANAT s. n. 1. demnitatea, functia de decan³ (II). ◊ birourile decanului. 2. organ de conducere al unei facultati. (< fr. decanat, lat. decanatus, germ. Dekanat)

ADJUNCT, -A, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii sau a unui serviciu, avand functia imediat subordonata titularului. – Germ. Adjunkt (lat. lit. adjunctus).

BODNARAS, Emil (1904-1976, N. Iaslovat, jud. Suceava), militant comunist roman. Membru al P.C.R. din 1934. A plecat in U.R.S.S., unde a devenit membru al P.C.U.S. Revenit clandestin in tara, a facut parte din conducerea P.C.R. Dupa 1945, a ocupat inalte functii de partid si de stat.

DIRECTORAT ~e n. 1) Functia de director. 2) Perioada de timp cat isi exercita cineva functia de director. 3) Cladirea in care isi are sediul conducerea unei institutii sau a unei intreprinderi; directie. /<fr. directorat

prefectorie, prefectorii, s.f. (inv.) conducere a unei parohii sau a unei biserici catolice; functia de prefector (de conducator al bisericii catolice).

DIRECTIE s. f. I. 1. orientare in spatiu a unui obiect, a unei miscari fata de un punct de referinta: sens de desfasurare a unei actiuni. 2. (mat.) proprietate comuna tuturor dreptelor paralele cu o dreapta fixa data. II. 1. (organ de) conducere a unei institutii, intreprinderi etc. ♦ ~ de scena = regie. 2. functie de director; biroul directorului. ◊ subdiviziune in cadrul unui minister sau organ central care conduce o anumita ramura de activitate. III. totalitatea (sistemul) organelor cu care se dirijeaza un vehicul. ◊ parte mobila a ampenajului vertical cu ajutorul caruia pilotul manevreaza avionul in plan orizontal. (< fr. direction, lat. directio)

COMISARIAT, comisariate, s. n. 1. (In vechea organizare administrativa a tarii) Sectie a politiei orasenesti condusa de un comisar (1). ♦ Localul acestei sectii. 2. (In sintagma) Comisariat militar = organ de conducere militara locala de pe langa fiecare unitate administrativa, ale carei functii de baza sunt recrutarea si incorporarea celor supusi serviciului militar, precum si evidenta situatiei militare a cetatenilor. ♦ Localul acestui organ. 3. (In U.R.S.S., pana in anul 1946; in sintagma) Comisariat al poporului = minister. [Pr.: -ri-at] – Din fr. commissariat, (3) rus. komissariat.

COLEGIU ~i n. 1) Institutie de in-vatamant mediu sau superior. 2) Organ de conducere colectiva. ~ redactional. ~ul ministerului de cultura. 3) Reuniune de persoane cu functie identica. ~ de avocati. /<lat. collegium, fr. college

COMISARIAT ~e f. 1) Organ de conducere social-politica, administrativa etc. ◊ ~ militar organ de conducere militara locala de pe langa fiecare unitate administrativa, ale carei functii de baza sunt recrutarea si incorporarea celor supusi serviciului militar, precum si evidenta situatiei militare a cetatenilor. 2) Localul unui astfel de organ de conducere. 3) (in unele tari) Sectie a politiei orasenesti condusa de un comisar. 4) Lo-calul sectiei orasenesti de politie. [Sil. -ri-at] /<fr. commissariat, rus. komissariat

DIRECTIE² ~i f 1) Organ de conducere a unei institutii sau a unei intreprinderi; administratie; carmuire. 2) (in sistemul organelor de conducere a statului) Institutie care dirijeaza o anumita ramura de activitate. 3) Functia de director; directorat. [Art. directia; G.-D. directiei; Sil. -ti-e] /<fr. direction, lat. directio, ~onis

MINISTER s. n. 1. sector al administratiei de stat condus de un ministru; institutia respectiva; (p. ext.) sediul acestei institutii. 2. functie, titlu de ministru (1). 3. functie sacerdotala. (< fr. ministere)

PREFECTURA s. f. 1. unitate administrativa, provincie etc. condusa de un prefect (1). 2. functia, demnitatea de prefect. 3. institutie care constituie forul administrativ si politic sau conducerea politiei dintr-un judet (sau district). (< lat. praefectura, fr. prefecture)

staret (-ti), s. m. – Superior al unei manastiri de calugari. – Var. starit. Sl. starici „batrin” (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 362; Conev 109). – Der. starita (var. stareta), s. f. (calugarita care conduce o manastire), din sl. starica „batrina”; staretie, s. f. (locuinta staretului; functie de staret); staroste, s. m. (conducator, sef al unei bresle; primar, guvernator al unui oras; petitor), din sl. (pol.) starosta „batrin”; starostesc, adj. (de staroste); starosti, vb. (inv., a exercita functia de staroste; a peti); starostie, s. f. (calitatea de staroste sau de petitor); starostit, s. n. (petit).

CEREBRAL, -A, cerebrali, -e adj. 1. Care tine de creier, privitor la creier si la functiile lui. 2. Intelectual, mintal. Activitate cerebrala. 3. (Despre oameni, adesea substantivat) Care se conduce (uneori exagerand) numai dupa criteriile ratiunii. – Fr. cerebral.

CEREBRAL, -A, cerebrali, -le adj. 1. Care apartine creierului, privitor la creier si la functiile lui. 2. Intelectual, rational, mintal. Activitate cerebrala. 3. (Despre oameni; adesea substantivat) Care se conduce (uneori exagerand) numai dupa criteriile ratiunii. – Din fr. cerebral.

SEF, – A, sefi, -e, s. m. si f. 1. Persoana care conduce o organizatie, o institutie etc.; conducator. ♦ Persoana superioara in grad sau in functie altei persoane, considerata in raport cu aceasta; superior. ◊ Sef de orchestra = dirijor. ♦ (Fam.; la vocativ) Termen cu care cineva se adreseaza unei persoane (socotita egala sau inferioara). 2. (In sintagma) Sef de lucrari = grad didactic in invatamantul superior stiintific si tehnic, intermediar intre cel de asistent si cel de conferentiar; lector; persoana care are acest grad. – Din fr. chef.

DIRECTOR², -OARE, directori, -oare, s. m. si f. Persoana care conduce o intreprindere, o institutie, o publicatie etc. sau un sector al acestora; functie detinuta de aceasta persoana. – Din fr. directeur, lat. director, -oris.

DECANAT s.n. 1. Demnitatea, functia de decan. ♦ Birouri unde sunt instalati decanul si personalul ajutator. 2. Organ de conducere a unei facultati. [Cf. it. decanato, fr. decanat, lat. decanatus].

ADJUNCT, -A, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii, a unei intreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, avand functia imediat subordonata titularului. ◊ (Substantivat) Adjunctul directorului. – Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.

DECANAT ~e n. 1) Functia de decan. 2) Totalitate a birourilor unde lucreaza decanul si personalul auxiliar. 3) Organ de conducere al unei facultati in fruntea caruia se afla un decan. /<fr. decanat, lat. decanatus

PREFECTURA s.f. 1. (Ist.; la romani) Oras sau municipiu lipsit de dreptul de a-si alege magistrati, fiind condus de un prefect (1); demnitate de prefect (1); timpul cat un prefect (1) isi exercita aceasta functie. 2. (In trecut) Administratia unui judet. ♦ Localul unde era instalata o asemenea institutie. [< lat. praefectura, fr. prefecture].

REGULATOR, -OARE adj. Care regularizeaza o miscare, o functie. // s.m. si f. Cel care stabileste un sistem de reglare, care indrumeaza, conduce. // s.n. Dispozitiv folosit pentru reglarea automata a functionarii unui sistem tehnic. [Cf. fr. regulateur].

REGULATOR, -OARE I. adj. care regularizeaza o miscare, o functie. II. s. m. f. cel care stabileste un sistem de reglare, care indrumeaza, conduce. III. s. n. aparat, dispozitiv pentru reglarea automata a functionarii unui sistem tehnic. (< fr. regulateur, germ. Regulator)

ADJUNCT, -A, adjuncti, -te, adj. (Persoana) care face parte din conducerea unei institutii, a unei intreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, avand functia imediat subordonata titularului.– Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.

A INDEPARTA ~ez tranz. 1) A face sa se indeparteze. 2) (obiecte) A muta mai departe (unul de altul). 3) pop. (persoane) A scoate drept pedeapsa (dintr-o functie); a da afara; a destitui; a elibera; a concedia. L-au ~at de la conducere. 4) fig. A tine la distanta; a distanta. /in + a departa

PREFECTURA ~i f. 1) (la romani) Oras sau municipiu lipsit de dreptul de a-si alege magistratii, condus de un prefect. 2) Institutie de administrare a unui judet in frunte cu un prefect. 3) functie de prefect. 4) Durata de exercitare a acestei functii. 5) Cladire unde se afla aceasta institutie. /<lat. praefectura, fr. prefecture

RECTORAT ~e n. 1) Organ de conducere al unei institutii de invatamant superior in frunte cu un rector. 2) Sediul acestui organ. 3) Functia de rector. /<fr. rectorat, germ. Rektorat

MINISTER, ministere, s. n. 1. Organ central al administratiei de stat care conduce o anumita ramura a activitatii statului si care este condus de un ministru; institutia respectiva; p. ext. cladirea in care isi are sediul aceasta institutie. 2. (Inv.) functie de ministru. 3. (Inv.) Guvern. – Din fr. ministere.

ORGAN¹ s. n. 1. parte a unui organism animal sau vegetal care indeplineste functii vitale sau utile vietii. 2. piesa componenta a unei masini, a unui mecanism. 3. (fig.) mijloc de actiune, de comunicare etc.; (p. ext.) publicatie, ziar. 4. grup de persoane numite, ori alese in conducerea unei organizatii politice sau administrative. ♦ ~ de stat = forma de organizare legala cu anumite puteri in exercitarea functiilor statului; ~ reprezentativ = organ de stat ales prin vot. (< lat. organum, gr. organon, fr. organe, germ. Organ, rus. organ)

ANTONESCU, Mihai (1904-1946, n. Nucet, jud. Dimbovita), jurist si om politic roman. Prof. univ. la Bucuresti. Fruntas al Partidului National-Liberal (georgist), devenit, din sept. 1940, principalul colaborator al lui I. Antonescu. A indeplinit succesiv, intre 6 sept. 1940 si 23 aug. 1944, functiile de ministru al Propagandei Nationale, de Externe, vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Teoretician al regimului autoritar condus de maresalul Antonescu. Din 1942 a initiat actiuni diplomatice secrete vizind scoaterea Romaniei din razboi. Arestat in urma loviturii de stat de la 23 aug. 1944, a fost preluat de Armata Rosie (sept. 1944); adus in tara in apr. 1946; a fost judecat in mai 1946 de „tribunalul poporului” din Bucuresti, condamnat la moarte si executat la Jilava (1 iun. 1946).

stolnicie s.f. (inv.) 1. slujba, functia stolnicului domnesc; calitatea de stolnic; perioada in care cineva detinea aceasta slujba. 2. institutie administrativa care se afla sub conducerea stolnicului; cladire in care se afla aceasta institutie.

SECUND, -A, secunzi, -de, num. ord., adj., s. n. 1. Num. ord., adj. Care vine imediat dupa primul in ordinea locului, a timpului sau a rangului; al doilea. ◊ Ofiter secund (si substantivat, m.) = ofiter care indeplineste functia de adjunct al unui capitan de vas. Arbitru secund (si substantivat, m.) = arbitru care ajuta pe arbitrul principal in conducerea unei competitii sportive. 2. S. n. Voce care acompaniaza o voce prima si care se gaseste pe locul al doilea in executarea unei melodii cantate din gura sau dintr-un instrument. – Din fr. second, lat. secundus.

CENTRU s.n. si m. I. 1. (Mat.) Punct fata de care punctele unui cerc sau ale unei sfere se afla la egala departare. ♦ Punct al unui ansamblu de figuri geometrice la care se raporteaza celelalte puncte ale ansamblului. 2. Punct de mijloc, central, al unui spatiu, al unei suprafete. ♦ (Sport) Centru-inaintas = jucator de la mijlocul liniei de inaintare (la anumite jocuri). II. Loc, punct unde sunt localizate anumite functii, activitati; sediu al unei activitati. ♦ Loc catre care converg anumite forte. ♦ Oras mare in care sunt concentrate organele de conducere ale judetului, ale regiunii etc. ♦ Institutie superioara conducatoare; putere administrativa centrala. ♦ Centri nervosi = parti ale sistemului nervos unde se primesc e*********e periferice si de unde pornesc e*********e centrale. [Pl. -re, -ri. / < lat. centrum, cf. it. centro, fr. centre].

RAZBOIUL DE TREIZECI DE ANI (1618-1648), razboi intre principii protestanti din Imperiul Romano-German, pe de o parte, si principii catolici si imparat, pe de alta parte, transformat apoi intr-un razboi european general. In acest razboi, imparatul urmarea intarirea Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana sub steagul catolicismului, iar principii, fara deosebire de credinta religioasa, voiau sa-si intareasca independenta lor fata de imparat, mentinand faramitarea Germaniei. A inceput cu rascoala Cehiei impotriva dominatiei habsburgice. In cursul razboiului s-au constituit doua tabere: blocul Habsburgilor (Habsburgii spanioli si austrieci, principii catolici germani, sprijiniti de Papalitate, si Polonia) si coalitia antihabsburgica (principii protestanti germani, Franta, Suedia, Danemarca, sprijinita de Olanda, Anglia si Rusia). In functie de interventia diferitelor state, razboiul s-a impartit in patru perioade: ceha (1618-1624), daneza (1625-1629), suedeza (1630-1634) si franco-suedeza (1635-1648). La acest razboi a participat si Transilvania, sub conducerea principilor Gabriel Bethlen si Gh. Rakoczi I, impotriva Habsburgilor. Razboiul s-a incheiat prin pacile de la Osnabruk si Munster (Pacea din Westfalia).

DEPINDE, depind, vb. III. Intranz. 1. (Despre lucruri, fapte, atitudini) A fi legat cu necesitate de..., a fi in functie de..., a atarna de... ◊ (Ca raspuns neprecis la o intrebare) Cand se termina lucrarea? – Depinde! 2. (Despre persoane, institutii, tinuturi etc.) A fi sub autoritatea sau sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. [Perf. s. depinsei, part. depins] – Din fr. dependre, lat. dependere.

TACTIC, -A I. adj. referitor la tactica; conform cu o anumita tactica. II. s. f. 1. arta organizarii si conducerii actiunilor de lupta ale trupelor. 2. mod de folosire a diferitelor forme si mijloace ale luptei revolutionare intr-o perioada relativ scurta, pentru realizarea obiectivului fundamental strategic, in functie de imprejurarile social-politice concrete. 3. (fig.) mod de actiune; totalitatea mijloacelor folosite de cineva pentru a izbuti intr-o actiune. (< fr. tactique)

CLASA ~e f. 1) Grup de obiecte, fenomene sau fiinte cu insusiri comune. 2): ~ sociala grup de oameni constituit istoric care se deosebeste de alte grupuri prin situatia economica. 3) biol. Categorie sistematica superioara ordinului si inferioara increngaturii. ~a flagelatelor. 4) mat. Fiecare dintre grupurile a cate trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. ~a unitatilor. 5) Unitate organizatorica de invatamant compusa dintr-un numar de elevi de aceeasi varsta. Elev in ~a a doua. 6) Sala de studii intr-o scoala. ~-laborator. 7) Grup de elevi care studiaza acelasi obiect sub conducerea unui specialist. ~ de pian. 8) Categorie ce se atribuie unor compartimente de tren, de nava etc. conform gradului de confort. Cupeu de ~a intai. 9) Rang, categorie in care este incadrat cineva potrivit functiei detinute. [G.-D. clasei] /<fr. classe, lat. classis

ORGAN s.n. 1. Parte a corpului, a unui organism care indeplineste una sau mai multe functii vitale sau utile vietii. 2. Piesa componenta a unei masini sau a unui mecanism. 3. (Fig.) Instrument, mijloc de actiune, de comunicare; (p. ext.) publicatie, ziar. 4. Grup de persoane numite sau alese in conducerea unei organizatii politice sau administrative. [Cf. lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ].

TACTICA s.f. 1. Parte a artei militare care se ocupa cu organizarea si conducerea actiunilor de lupta ale trupelor. 2. Stiinta de a determina mijloacele si formele de actiune, intr-o perioada relativ scurta, pentru realizarea obiectivelor unei miscari sociale, a unui partid politic etc., in functie de imprejurarile social-politice din acea perioada. 3. Mijloacele folosite de cineva pentru a face sa izbuteasca o intreprindere, o actiune etc. [Gen. -cii. / < fr. tactique, cf. gr. taktike – arta de a orandui].

FORMA s.f. 1. Infatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ◊ A fi in forma = a fi, a se afla in cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ◊ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 5. Aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul in care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel in care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

BUHARIN, Nikolai Ivanovici (1888-1938), economist si om politic sovietic. Membru al Partidului Comunist (din 1906). Lider al „comunistilor de stinga” (1917-1918), a detinut importante functii pe linie de partid si de stat (membru in Biroul Politic al C.C., 1924-1929), initial colaborator al lui Stalin, la sfirsitul deceniului 3, B. a intrat in conflict cu acesta in problema N.E.P.-ului, industrializarii si colectivizarii fortate. Acuzat de deviationism de dreapta, a fost indepartat din conducerea partidului (1929), judecat si executat. Reabilitat post-mortem (1988).

ADMINISTRATIE, administratii, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii insarcinata cu administrarea acelei institutii. ◊ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial insarcinat cu administrarea unei intreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, intretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activitatii unei organizatii, firme, societati comerciale, institutii etc. ◊ Consiliu de stat = a) (in unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanenta; b) denumire data organului consultativ al sefului statului; organul suprem al jurisdictiei administrative; organul administrativ central. Consiliu de ministri = totalitatea ministrilor indeplinind functia de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = organ de tutela alcatuit din membrii familiei, care se pronunta asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu stiintific = colectiv insarcinat cu indrumarea muncii stiintifice intr-o institutie de invatamant superior sau intr-un institut de cercetare. Consiliu redactional = organ consultativ de pe langa redactia unei edituri, format din specialisti apartinand domeniilor de activitate ale redactiei respective. 2. (Inv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.