POTERA ~i f. (in epoca medievala) Grup de oameni inarmati (in special arnauti), avand ca sarcina paza stapanirii si a oranduielilor ei. [G.-D. poterii] /<bulg., sb. potera

REBEC ~uri n. (in epoca medievala) Instrument muzical cu trei coarde, folosit de menestreli. /<fr. rebec

VULGAR, -A adj. 1. Cunoscut de toata lumea; comun, obisnuit, curent. ◊ Logaritm vulgar = logaritm a carui baza este numarul 10; logaritm zecimal. 2. Ordinar, grosolan, trivial. ♦ (Despre limba) Vorbit de popor; popular. ◊ Limba latina vulgara = limba latina populara. 3. Lipsit de baza stiintifica; nestiintific. ◊ Materialism vulgar = curent filozofic aparut in Germania pe la jumatatea sec. XIX, care, in esenta, reduce intreaga realitate la materie, considerand si constiinta de natura materiala. // s.f. Denumire a limbii italiene, folosita mai ales in epoca medievala si medie. [< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire].

VULGAR, -A I. adj. 1. cunoscut de toata lumea; comun, obisnuit, curent. 2. ordinar, grosolan, trivial. 3. latina ~a = limba latina populara. 4. lipsit de baza stiintifica; nestiintific. ♦ materialism ~ = curent filozofic aparut in Germania pe la jumatatea sec. XIX, care reduce intreaga realitate la materie, considerand si constiinta ca fiind de natura materiala. II. s. f. denumire a limbii italiene, in epoca medievala si medie. (< fr. vulgaire, lat. vulgaris)

NOBILIME s. f. (In unele tari, si in epoca moderna.) 1. Categorie sociala cuprinzand (in societatea medievala) pe posesorii de feude si de titluri ereditare sau pe fostii feudali si pe descendentii lor, care au pastrat unele privilegii de casta; aristocratie, noblete (2). ♦ Nobilii dintr-o epoca, dintr-o regiune, dintr-o localitate. 2. (Rar) Noblete (1). – Nobil + suf. -ime.

medieval, -A adj. Referitor la evul mediu, din evul mediu. // s.m. Om din evul mediu. // s.f.pl. Litere de tipar care imita scrisul colturos si strans legat al evului mediu. [Pron. -di-e-. / < fr. medieval, cf. lat. medium – de mijloc, aevum – epoca].

INALCIK, Halil (n. 1916-1918), istoric turc. Prof. univ. la Ankara si Chicago. Specialist in istoria medievala si moderna a Imperiului Otoman („Imperiul Otoman. epoca clasica 1300-1600”, „Evul Mediu si Balcanii sub Imperiul Otoman. Eseuri despre economie si societate”).

CANTONA, cantone, s. f. 1. Poezie lirica italiana medievala, de origine provensala, consacrata iubirii cavaleresti. 2. Cantec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cantecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesa instrumentala. – Din it. canzone.

CANTONA s. f. 1. poezie lirica medievala cu tematica e*****a, divizata in mai multe strofe. 2. cantec italian pe mai multe voci din epoca Renasterii, transcris apoi pentru instrumente spre a deveni o forma polifonica strofica. (< it. canzone)

UMANISM s. n. 1. miscare culturala si orientare progresista a gandirii din epoca Renasterii, aparuta ca expresie a luptei impotriva feudalismului si scolasticii, care a insemnat o puternica afirmare a preocuparii fata de om, promovand, in opozitie cu ideologia si cultura medievala, o cultura militand pentru dezvoltarea multilaterala a personalitatii, pe baza culturii antice. 2. ansamblul ideilor si conceptiilor care exprima aprecierea demnitatii si libertatii omului, grija fata de om si de valorile materiale si spirituale ale existentei sale, caracterizat prin cerinta dezvoltarii continue si multilaterale a personalitatii umane. ◊ (p. ext.) atitudine, manifestare umanitara sau umana. (< fr. humanisme, germ. Humanismus)

CANTONA s.f. 1. Poezie lirica medievala, divizata in mai multe strofe, care, la primii poeti (Dante, Petrarca), pastreaza aceeasi ordine a rimelor si a versurilor ca in prima strofa. 2. Cantec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cantecul popular. [< it. canzone].

COMEDIE¹ (‹ lat., fr.) s. f. 1. Specie a genului dramatic, nascuta, ca si tragedia, in Grecia antica, din cultul lui Dionysos, al carei subiect si deznodamint provoaca risul si care satirizeaza relatiile sociale si etice (c. de moravuri), tipuri umane (c. de caracter) sau poate lua nastere din succesiunea unor intimplari neasteptate si hazlii (c. de situatii sau bufa). Ilustrata in antichitate de Aristofan, Plaut si in epoca moderna de Shakespeare, Moliere, Goldoni, Gogol, I.L. Caragiale, Labiche s.a. ◊ Comedia umorilor = satirica realista de la sfirsitul sec. 16, bazata pe „teoria umorilor”, elaborata de Ben Jonson. Aceasta a preluat conceptia medievala potrivit careia factura psihologica a omului e determinata de „umori” sau pasiuni si a creat personaje ce se comporta, indiferent de imprejurari, potrivit cu „umoarea” care predomina in corpul lor. 2. (Fig. Prefacatorie, falsitate, ipocrizie.

CANTONA (‹ it.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice medievale, de origine provensala, cultivata de trubadurii care cintau dragostea cavalerilor. Compusa din (3-) 5 sau 7 strofe, ultima mai scurta, cu un numar nedeterminat de versuri (intre 7 si 20) fiecare reluind primul vers si pastrind aceeasi schema ritmica. A cunoscut o mare inflorire in sec. 13, datorita poetilor Scolii Siciliene si apoi prin Dante, Petrarca si Boccaccio. 2. Cintec pe mai multe voci in epoca Renasterii, apropiat de cintecul popular, care cu timpul a devenit o piesa instrumentala de tip polifonic imitativ, pregatind aparitia fugii.