REFULA, refulez, vb. I. Tranz. 1. A respinge, a inabusi din domeniul constientului in subconstient imagini, dorinte, reprezentari, idei sau tendinte neplacute, care contrazic constiinta morala a individului. 2. (Tehn.) A deplasa sau a impinge, cu ajutorul unei pompe, un fluid intr-o conducta sau intr-un recipient. 3. A prelucra la cald sau la rece piesele de metal prin batere cu ciocanul sau prin presare la unul dintre capete, cu scopul de a schimba, partial sau total, forma pieselor. – Din fr. refouler.

REFULA vb. I. tr. 1. A respinge, a inabusi din domeniul constientului in subconstient imagini, dorinte care contrazic constiinta morala a individului. 2. A deplasa, a ridica cu ajutorul unei pompe un fluid intr-o conducta sau intr-un vas. 3. A bate la cald sau la rece un metal ori un aliaj destinat confectionarii unor piese pentru a vedea cum se comporta. [< fr. refouler].

REFULA vb. I. tr. 1. a inabusi, a respinge din domeniul constientului in subconstient dorinte, idei, reprezentari etc. care contrazic constiinta morala a individului. 2. a deplasa, a ridica, cu ajutorul unei pompe, un fluid intr-o conducta sau alt spatiu inchis. 3. a forja, la cald sau la rece, o piesa de metal cu scopul de a-i modifica forma si dimensiunile transversale. II. intr. (despre fluide) a iesi dintr-o conducta, dintr-un canal, a se intoarce. (< fr. refouler)

CUGET ~e n. 1) Capacitatea de a gandi; gandire. 2) Sentimentul responsabilitatii morale; constiinta. ◊ A-l mustra pe cineva ~ul, a avea mustrari de ~ a fi chinuit de remuscari. 3) Facultate a omului de a gandi si de a intelege sensul si legatura fenomenelor; intelect; minte; ratiune; judecata. /v. a cugeta

AMORALISM s.n. (Fil.) Negarea oricarei morale si implicit a constiintei morale; renuntare la morala; dispret fata de constiinta si cinste. [< fr. amoralisme].

METAETICA s. f. disciplina avand ca domeniu de referinta problematica vietii si constiintei morale a oamenilor. (< meta- + etica)

IMPERATIV, -A adj. Care ordona; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (si s.n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, un sfat, o rugaminte etc.; propozitie imperativa (si s.f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorica si care se impune neconditionat; obligatie. ◊ (In filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa in constiinta umana norme morale universal valabile si vesnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. imperatif].

IMPERATIV, -A I. adj. 1. care exprima un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (si s. n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, etc.; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absoluta. II. s. n. 1. necesitate categorica ce se impune neconditionat; obligatie. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa, in constiinta umana, norme morale universal valabile si vesnice. (< lat. imperativus, fr. imperatif)

morala ~e f. 1) Forma a constiintei sociale care reflecta si fixeaza idei, conceptii, convingeri privind comportarea individului in societate. 2) Disciplina care se ocupa cu studiul acestei forme a constiintei sociale. 3) Observatie cu caracter moralizator. 4) Concluzie moralizatoare dedusa dintr-un eveniment sau dintr-o opera literara. [G.-D. moralei] /<lat. moralis, fr. morale

morala s.f. 1. Forma a constiintei sociale care cuprinde anumite idei, conceptii, convingeri privind normele de convietuire si de comportare a oamenilor in raporturile dintre ei si fata de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojana. 3. Parte a unei fabule care contine o invatatura; concluzie moralizatoare desprinsa dintr-o scriere literara. [Cf. fr. morale, lat. moralis].

PSIHOLOGISM s.n. 1. Tendinta de a explica fenomenele sociale, arta, morala, religia si alte forme ale constiintei sociale tinand seama exclusiv de aspectul psihologic drept factor determinant al celorlalte laturi si procese. ◊ Psihologism lingvistic = curent initiat de Steinthal in Germania si de Potebnea in Rusia, dupa care unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui sa fie actul individual al vorbirii, inteles ca un proces psihic, fara nici o legatura cu viata sociala. 2. Atitudine a scriitorilor care analizeaza numai starile psihice, neglijand cauzele sociale ale acestora. [Cf. fr. psychologisme].

PSIHOLOGISM s. n. tendinta de a interpreta fenomenele sociale, arta, morala, religia si alte forme ale constiintei sociale prin factorul psihologic; exagerare a importantei factorului psihologic in literatura. ♦ ~ lingvistic = curent in Rusia, dupa care unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui sa fie actul individual al vorbirii, conceput ca un proces psihic, fara nici o legatura cu viata sociala. (< fr. psychologisme)

SPIRIT s. n. I. 1. totalitatea facultatilor intelectuale; ratiune, intelect; constiinta. ◊ persoana considerata sub raportul capacitatii sale intelectuale, al insusirilor morale de caracter etc. 2. inteligenta; imaginatie. 3. (in conceptiile religioase) fiinta imateriala, supranaturala. 4. mod, fel de manifestare, de gandire. ♦ in ul = potrivit cu... 5. gluma, anecdota; vorba de duh. ♦ a face e = a glumi. 6. caracter specific a ceva. II. semn grafic in scrierea greaca, care arata cum se pronunta, din punctul de vedere al aspiratiei, sunetul caruia i se adauga. (< lat. spiritus, it. spirito)

CAZUISTICA f. 1) Parte a teologiei scolastice si a eticii, care recomanda solutionarea cazurilor de constiinta prin dispute. 2) fig. Argumentare subtila, sofistica in sustinerea unor teze (morale) indoielnice. /<fr. casuistique

CAZUISTICA s.f. Parte a moralei stoice, talmudice, scolastice si iezuite, care incerca sa rezolve cazurile de constiinta, dandu-le interpretari mestesugite pentru a ascunde situatii false; (p. ext.) ingeniozitate, subtilitate, dibacie (in argumentarea unor teze indoielnice). [Gen. -cii. / < fr. casuistique].

CAZUISTIC, -A I. adj. bazat pe cazuistica. II. s. f. 1. parte a moralei stoice, talmudice, scolastice si iezuite care incerca sa rezolve cazurile de constiinta, dandu-le interpretari mestesugite. 2. (peior.) justificare a unor practici imorale prin subtilitati logice; (p. ext.) ingeniozitate, abilitate (in argumentarea unor teze indoielnice). 3. sistem de investigatii, analize si practici avand la baza cazuri particulare, individuale. 4. (med.) ansamblu de cazuri de boala de un anumit profil, studiate si tratate. (< fr. casuistique)

SCRUPUL, scrupule, s. n. Sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii, al datoriei, manifestat in actiunile, in munca, in realizarile cuiva. ◊ Loc. adj., adv. Fara (sau lipsit de) scrupul (sau scrupule) = (care se comporta, actioneaza) fara a tine seama de nici un considerent moral in atingerea unui scop. ◊ Expr. A-si face scrupule = a se framanta, a-si pune probleme de constiinta in fata unei dificultati, a unei alternative. – Din fr. scrupule, lat. scrupulum.

constiinta ~e f. 1) Forma de reflectare psihica a realitatii, proprie oamenilor, produs al activitatii creierului uman. 2) Capacitate de intelegere; simt de raspundere; cuget. ◊ ~ morala capacitate de autocontrol si de autoapreciere din punct de vedere moral a actiunilor savarsite. Mustrare de ~ parere de rau; remuscare. A fi fara ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplina libertate in ceea ce priveste convingerile religioase, filozofice etc. [G.-D. constiintei; Sil. -sti-in-] /<fr. conscience, lat. conscientia

TRANSCENDENTALISM s.n. 1. Doctrina filozofica idealista, intemeiata de Kant, care se bazeaza pe ideea ca formele apriorice ale constiintei ar preceda experienta si ar constitui conditiile existentei ei. 2. Scoala filozofica americana, initiata de R. W. Emerson (1836) si caracterizata printr-un misticism panteist, care critica de pe pozitii romantice capitalismul, propunand rezolvarea problemelor sociale prin autoperfectionarea morala. [Cf. fr. transcendantalisme].

BERGSON [bercsɔn], Henri (1859-1941), filozof francez. A criticat pozitivismul, sustinind ca stiinta trebuie prelungita cu o metafizica definita ca „experienta integrala” („Introducere in metafizica”). Esenta metafizicii sale este teoria duratei („Eseu asupra datelor imediate ale constiintei”). A elaborat o teorie a cunoasterii axata pe intuitie, o metafizica a vietii de tip intuitionist, potrivit careia esenta vietii rezida intr-o energie care impinge spre evolutie, numita „elan vital” („Evolutie creatoare”). Studii de psihologie etica si estetica („Cele doua surse ale moralei si religiei”, „Risul”). Premiul Nobel pentru literatura (1927).

INTERIOR, -OARA I. adj. situat inauntrul unui spatiu limitat, al unui lucru etc.; intern. ♦ (fig.) for ~ = constiinta. II. s. n. 1. partea dinauntru a unui lucru, spatiu, apartament etc.; ceea ce este cuprins intr-un asemenea spatiu. ◊ reprezentare figurativa a interiorului incaperilor (in pictura). 2. post telefonic care functioneaza printr-o centrala ce leaga exteriorul cu diferitele camere, birouri ale unei institutii etc. 3. (fig.) latura launtrica, natura morala a omului. (< lat. interior, fr. interieur)

INTERIOR, -OARA adj. Care este situat inauntru, de dinauntru; intern. ◊ (Fig.) For interior = constiinta. // s.n. 1. Partea dinauntru a unui lucru, a unei locuinte, a unei camere etc.; ceea ce este cuprins inauntrul unei camere, al unei locuinte etc.; spatiul dinauntrul unui obiect, al unei incaperi etc. ♦ Reprezentare figurativa a interiorului incaperilor, mai ales in pictura. 2. Post telefonic care functioneaza printr-o centrala care leaga exteriorul cu diferitele camere, birouri etc. ale unei cladiri, ale unei institutii etc. 3. (Fig.) Latura launtrica, natura morala a omului. [Pron. -ri-or. / < lat. interior, cf. it. interiore, fr. interieur].