POETIC, -A, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care apartine poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeti, demn de a fi motiv de inspiratie; p. ext. impresionant, fermecator. 3. S. f. (Si adjectival, in sintagma arta poetica) Tratat despre creatia poetica; ansamblu de reguli pentru alcatuirea unei opere literare; ramura a teoriei literaturii care se ocupa de creatia poetica. 4. S. f. Ansamblu de forme si de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; maniera poetica caracteristica unui poet. – Din ngr. poiitkos, poiitiki, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poetique.

POETIC, -A adj. 1. Propriu, caracteristic poeziei, de poezie. ◊ arta poetica v. arta; licenta poetica v. licenta. 2. (Fig.) Propriu a inspira un poet; (p. ext.) incantator, minunat. // s.n. Categorie estetica desemnand genul poetic. [Pron. po-e-, pl. -ci, -ce. / < lat. poeticus, cf. fr. poetique].

ARTA s.f. 1. Forma a constiintei sociale care oglindeste realitatea in imagini expresive; totalitatea operelor care apartin acestei forme a constiintei sociale; opera omeneasca in care se manifesta talent sau geniu. ◊ Opera de arta = opera rezultata din activitatea artistica creatoare. ♦ Arte liberale = denumire data in evul mediu gramaticii, retoricii, dialecticii, aritmeticii, geometriei, astronomiei si teoriei muzicii. 2. arta poetica = a) disciplina a criticii literare care studiaza regulile de urmat la alcatuirea operelor literare; b) tratat scris de obicei in versuri, poem care exprima conceptia, convingerile despre menirea artei si despre idealul poetic al autorului. 3. Fel de a lucra potrivit unor reguli si deprinderi invatate; indemanare, pricepere, maiestrie, mestesug, abilitate. [Pl. -te. / < lat. ars, cf. it. arte].

BARBU, Ion (pseud. literar al lui Dan Barbilian) (1895-1964, n. Cimpulung), poet si matematician roman. Prof. univ. la Bucuresti. Lucrari in domeniul geometriei, algebrei si teoriei numerelor („Teoria aritmetica a idealelor”, „Grupuri cu operatori”). Ca poet, a debutat la „Sburatorul”. Versurile de inceput, parnasiene prin expresia solemna, sententioasa, dezvaluie un spirit dionisiac, o energie telurica. Baladele „Dupa melci”, „Riga Crypto si lapona Enigel” trasfigureaza un univers naturist, dind valoare mitica anecdotei lirice. Evocator pitoresc si nostalgic al lumii balcanice („Isarlik”). In ultima perioada a creatiei, se orienteaza spre o lirica ermetica si initiatica, tintind puritatea esentelor („Joc secund”, „Uvedenrode”). Sustinator al unei arte poetice intelectualiste, al unui lirism sublimat prin cerebralizare. Eseuri polemice, remarcabile prin dialectica paradoxala a ideatiei, prin rafinamentul expresiei. Traduceri din Shakespeare („Richard al III-lea”). M. post-mortem al Acad. (1990).

BOILEAU-DESPREAUX [bualo depreo], Nicolas (1636-1711), scriitor francez. Teoretiacian al clasicismului. Pe baza principiilor estetice preluate de la Horatiu, sustine primatul ratiunii si al masurii in arta, realismul psihologic si limitarea anticilor („arta poetica”). A scris „Satire”, „Epistole” si poemul eroicomic „Strana”.

CLAUDEL [clodel], Paul (1868-1955), poet, dramaturg si eseist francez. Creatia sa viguroasa, al carei stil aminteste tonalitatile versetului biblic exprima bucuria extatica in fata creatiei divine („Cinci mari ode”); piese de teatru, axate pe o tematica morala, sentimentala si mistica („Ostatecul”, „Ingerul a vestit pe Maria”, „Pantoful de satin”); eseuri („arta poetica”). Indelungata activitate diplomatica desfasurata mai ales in Orient.

QUID DECEAT, QUID NON (lat.) ce se cuvine si ce nu – Horatiu, „Ars poetica”, 308. In arta, ca si in viata, trebuie sa stii sa gasesti intotdeauna tonul potrivit.

PARNASIANISM (< fr.; {s} gr. Parnassos) s. n. Curent literar aparut in Franta la mijlocul sec. 19, numit astfel dupa titlul publicatiei „Parnasul contemporan” (3 vol., 1866, 1871, 1876), care reprezinta manifestul scolii parnasiene. Avand ca promotori pe Th. Gautier, Leconte de Lisle, Th. de Banville, Ch. Baudelaire, urmati de Sully-Prudhomme, J.-M. de Heredia, Mallarmee, Verlaine, C. Mendes si, apoi, de Bourget, Saint-Beuve, A. France, Villiers de l'Isle-Adam s.a., p. a reprezentat o reactie fata de excesele lirismului romantic. Situand creatia poetica sub semnul „impasibilitatii lucide” si al analogiei cu artele plastice, p. cultiva constructia savanta si impersonala, descriptiva sau evocativa, virtuozitatea formei, imagismul rafinat si armonia plastica. Contestat in Franta de simbolisti (a caror poezie sta sub semnul analogiei cu muzica), in literatura romana p. a coexistat cu simbolismul (A. Macedonski, I.C. Savescu, N. Davidescu, I. Pillat si Cincinat Pavelescu).

ORFISM s.n. 1. Doctrina de mistere orfice care preconiza dualismul suflet-corp, considerand corpul ca „temnita” a sufletului, precum si credinta in metempsihoza. 2. (Arte) Tendinta in pictura, care, prin folosirea culorilor dure urmarind efecte poetice si muzicale, crea impresia de miscare si luminozitate, anuntand astfel arta abstracta. [< fr. orphisme].

SI VIS ME FLERE, DOLENDUM EST PRIMUM IPSI TIBI (lat.) daca vrei sa ma faca sa plang, trebuie sa te doara mai intai pe tine – Horatiu, „Ars poetica”, 102-103. Sinceritatea sentimentului este una dintre conditiile fortei emotionale ale operei de arta.

MUZA, muze, s. f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cele noua divinitati alegorice ocrotitoare si inspiratoare ale artelor si ale stiintelor; spec. zeita a poeziei, care inspira pe poeti. 2. Inspiratie poetica. 3. (Livr.) Poezie, literatura. – Din lat., it. musa, fr. muse, ngr. musa, germ. Muse.

arta ~e f. 1) Forma a activitatii umane care oglindeste realitatea prin imagini expresive. ~ populara. ~ poetica. 2) Totalitate a operelor dintr-o epoca, dintr-o tara, care apartin acestei activitati. 3) Fiecare dintre modalitatile de exprimare a frumosului, a esteticului. ~ cinematografica. ~ teatrala. ~e plastice. 4) Totalitate de cunostinte si de priceperi, necesare pentru activitatea intr-un anumit domeniu. ~ oratorica. ◊ ~ militara ramura a stiintei militare care se ocupa cu teoria si tactica actiunilor de lupta. [G.-D. artei] /<fr. art, lat. ars, artis

MUZA s.f. Fiecare dintre cele noua zeite, fiice ale lui Zeus, care ocroteau artele si stiintele; (p. ext.) zeita poeziei, inspiratoare a poetilor. ♦ (Fig.) (Izvor de) inspiratie poetica. [< lat. musa].

POEZIE s. f. 1. creatie literara in versuri; arta de a scrie in versuri. ◊ totalitatea poeziilor unui poet, ale unui popor etc. 2. (fig.) caracterul poetic al unui peisaj, al unei intamplari etc.; farmec, frumusete, incantare. (< fr. poesie, lat. poesis, it. poesia, germ. Poesie)

DESINIT IN PISCEM (lat.) termina in (coada de) peste – Horatiu, „Ars poetica”, 4: „Desinit in piscem mulier formosa superne” („Termina o femeie frumoasa in coada de peste”). Horatiu compara opera de arta lipsita de coerenta stilistica sau de idei cu o astfel de reprezentare plastica.

POEZIE s.f. 1. arta de a scrie in versuri; creatie, opera literara in versuri. ♦ Totalitatea poeziilor unui poet, ale unui popor etc. 2. (Fig.) Caracterul poetic al unui peisaj, al unei intamplari etc.; farmec, frumusete, incantare. [Gen. -iei. / < fr. poesie, it. poesia, cf. lat. poesis, gr. poiesis].

MUZA s. f. 1. (mit. gr.) fiecare dintre cele noua zeite ocrotitoare ale artelor si stiintelor; (p. ext.) zeita poeziei, inspiratoare a poetilor. ◊ (fig.) femeie iubita de un poet, pe care il inspira. 2. (fig.) inspiratie poetica. (< lat., it. musa, fr. muse, germ. Muse)