STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni si animale) A se opri din mers, a ramane pe loc; a se intrerupe dintr-o actiune, dintr-o miscare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din functionare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ◊ Expr. Stai ca trag, formula prin care cineva este somat sa ramana pe loc, sa nu se apropie (altfel riscand sa fie impuscat). A sta tintuit (sau nemiscat) (pe loc) = a nu face nici o miscare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi intruna, a nu mai tacea. ♦ (La imperativ, avand si valoare de interj.) Opreste! asteapta! ◊ Expr. Stai sa-ti spun (sau sa vezi) = lasa-ma sa-ti spun, ai rabdare, asteapta. Stai putin (sau un pic, cu binisorul etc.) = ai (putina) rabdare, nu te grabi. ♦ (Despre ploaie, vant) A conteni, a inceta, a se opri. 2. A ramane nemiscat intr-un loc, a nu pleca, a nu se indeparta de undeva; (despre vehicule) a stationa. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga incoace si incolo, a nu avea astampar. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binisor! = sezi linistit! astampara-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) astepti? ce (mai) doresti? Sta ce sta si... = asteapta cat asteapta si... A sta la (sau pe) locul sau = a) a nu pleca, a nu-si parasi locul; b) a pastra masura, a fi modest, rezervat. 3. A ramane intr-un serviciu, intr-o slujba, intr-o ocupatie. 4. A ramane, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a intarzia, a zabovi. II. 1. A se afla, a se gasi, a fi intr-un anumit loc. ◊ Expr. A sta inaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) inainte (sau in fata) = a) a se gasi la mica distanta in fata cuiva, privindu-l, vorbindu-i, asteptand porunci; b) a se impotrivi, a infrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva in cale (sau in drum) ori a sta in calea (sau in drumul) cuiva = a) a iesi inaintea cuiva (impiedicandu-l sa inainteze); b) a impiedica pe cineva sa faca ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de fata = a asista. A sta in fata cuiva = (despre sarcini, greutati etc.) a trebui, a urma sa fie realizat, rezolvat de cineva. A sta in umbra = a) a pandi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanta de...; b) a nu interveni, a se tine in rezerva. A-i sta (cuiva) in coaste (ori in coasta) sau ca un ghimpe in coaste (sau in inima, in ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanenta amenintare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la indemana cuiva, in imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limba, se zice cand cineva este gata sa spuna un lucru pe care n-ar trebui sa-l spuna sau cand nu gaseste termenul cautat si are totusi impresia ca e pe punctul de a si-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inima = (despre ganduri, preocupari) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grija, neliniste. A sta (piatra) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a impovara, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau talpile) = a fi decapitat. 2. A trai, a vietui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Inv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua sa fie; a dainui, a se mentine. III. 1. A avea o anumita pozitie sau atitudine, a se tine, a se aseza sau a fi asezat intr-un anumit fel. ◊ Loc. vb. A sta gramada (sau roi) = a se ingramadi, a se inghesui, a se imbulzi. ◊ Expr. A sta piatra (sau teapan, infipt in pamant) = a se tine drept si nemiscat. A sta cu mainile in san (sau incrucisate, la brau, cu bratele incrucisate) = a) a sta in inactivitate; b) a nu lua nici o masura, a nu intreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dintii la stele = a rabda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta in pat = a zacea (de boala). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi nelinistit, agitat, nerabdator. Stai jos! formula prin care cineva este invitat sa ia loc. A sta la masa = a lua masa, a manca. A sta ca o gaina (sau curca) plouata = a arata necajit, fara vlaga, fara chef. A sta in picioare = a nu se da batut, a rezista. ♦ Fig. (Inv.) A se tine tare pe pozitie, a nu da inapoi. ◊ Loc. vb. A sta impotriva (sau impotriva cuiva) sau a-i sta cuiva impotriva = a se impotrivi cuiva, a infrunta pe cineva. A sta pavaza = a apara pe cineva sau ceva. 2. A se indeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grija de... ◊ Expr. A sta (de cineva) sa... = a nu lasa (pe cineva) in pace pana ce nu..., a-i bate (cuiva) capul sa... 3. A fi fixat, prins in ceva sau de ceva, a atarna de ceva. ◊ Expr. A-i sta (cuiva ceva) in cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) in minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) in firea (cuiva) = a tine de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) in putinta = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Inv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafata unui lichid. IV. 1. (In expr.) A-i sta cuiva bine (sau rau) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi asa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rau). 2. (Despre situatii, treburi etc.) A fi intr-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rau), a se desfasura. V. (In locutiuni verbale sau in legatura cu alt verb, da acestora un aspect de durata) Stau si-mi aduc aminte. ◊ Expr. si loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorba (sau la taifas, taclale, povesti etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfatui cu cineva; a sta de vorba cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe ganduri = a fi absorbit de ganduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe ganduri = a sovai, a ezita. A sta la indoiala (sau in cumpana) = a) a ezita inainte de a lua o hotarare, a sovai; b) a se indoi de ceva. A sta de paza (sau de straja) sau a sta straja = a pazi. A sta la (sau de) panda = a pandi. A sta la tocmeala = a se tocmi, a se targui. VI. (Urmat de o propozitie secundara construita cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata sa... Sta sa inceapa ploaia. [Prez. ind. pers. 3 sta, imperf. stateam (reg. steteam) si stam, perf. s. statui (reg. stetei)] – Lat. stare.

abrutizez v. tr. (fr. abrutir, d. brute, vita, bestie, cu term. dupa alte verbe in -izez). Indobitocesc: betia l-a abrutizat.

COMPLETIVA, completive, adj. (In sintagma) Propozitie completiva (si substantivat, f.) = propozitie subordonata care are rol de complement pe langa verbul din alta propozitie. – Din fr. completive, lat. completivus.

COMPLETIV ~a (~i, ~e): Propozitie ~a propozitie secundara care determina un verb din alta propozitie. /<fr. completif, lat. completivus

DIRECT, -A I. adj. 1. care duce de-a dreptul la tinta, drept, fara ocoluri. ♦ in linie ~a = din tata in fiu. 2. imediat, nemijlocit, fara intermediar. ♦ vorbire ~a sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidela a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvant de declaratie; complement ~ = complement care exprima obiectul asupra caruia se rasfrange direct actiunea unui verb tranzitiv; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement direct pe langa un verb tranzitiv din regenta. II. adj., adv. (care are loc) fara ascunzisuri, fatis, drept. III. adv. 1. fara inconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre marimi variabile) ~ proportionale = care depind una de alta, astfel incat cresterea (sau descresterea) uneia de un numar de ori provoaca cresterea (respectiv descresterea) celeilalte de acelasi numar de ori. IV. s. n. (radio, tv.) in ~ = transmis pe viu, in momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitura aplicata prin intinderea mainii inainte. (< fr. direct, lat. directus)

activ, -a adj. activus, d. agere, actum, a lucra). Viu, laborios, harnic: om activ. Care lucreaza: principiu activ. Energic: remediu activ. Datorii active, sume datorite [!] tie de altii. Gram. verb activ, verb transitiv, care are un complement direct. Forma activa, care arata actiunea. S. n., pl. e Com. Ceia ce posezi, in opoz. cu pasiv, ceia ce datoresti [!]. Adv. In mod activ.

PREPOZITIE f. lingv. 1) (in opozitie cu postpozitie) Pozitie a unui element inaintea cuvantului la care se raporteaza sau la inceputul cuvantului din componenta caruia face parte. 2) Parte de vorbire neflexibila care exprima relatiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb si un alt cuvant. [G.-D. prepozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. preposition, lat. praepositio, ~onis

INDIRECT, -A, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; in sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gandurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie, caracterizat prin prezenta in numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrange in chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care indeplineste in fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; in sintagma) Impozit indirect = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; in sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.

DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A conditiona in mod necesar, a servi drept cauza pentru aparitia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotari (o data, un termen etc.). ♦ Spec. A preciza insusirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (in vederea repartizarii acestora in categorii). ♦ Spec. A calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca cineva sa ia o anumita hotarare. 4. (Despre cuvinte sau propozitii) A preciza sensul altui cuvant sau altei propozitii. Adverbele determina verbele pe care le insotesc. – Din fr. determiner, lat. determinare.

ADverb s. n. parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau alt adverb, aratand locul, modul, timpul etc. (< fr. adverbe, lat. adverbium)

INDIRECT, -A adj. 1. (si adv.) care nu se face, nu se obtine direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. vorbire ~a sau stil ~ = procedeu stilistic de redare a spuselor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie. 3. complement ~ = complement care exprima obiectul in (de)favoarea caruia se savarseste o actiune, asupra caruia se rasfrange in mod indirect actiunea verbului; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement indirect pe langa un verb din regenta. 4. (fin.) impozit ~ = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 5. (mil.) tragere ~a = tragere pe baza de calcul asupra unor tinte care nu se vad. (< fr. indirect, lat. indirectus, germ. indirekt)

augment n., pl. e (lat. augmentum. d. augere, a adauga). Adaus, marire. Silaba adaugata inaintea unor timpuri ale verbelor grecesti ori ale altor limbi.

ADverb s.n. Parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb. [Pl. -be. /< lat. adverbium, cf. fr. adverbe, germ. Adverb].

ADverb, adverbe, s. n. Parte de vorbire neflexibila care determina un verb, un adjectiv sau un alt adverb. – Fr. adverbe (lat. lit. adverbium).

ADverb, adverbe, s. n. Parte de vorbire, in general neflexibila, care determina sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, aratand locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

adverb n., pl. e (fr. adverbe, de la lat. adverbium). Gram. Cuvint invariabil care modifica un verb (vede bine), un adjectiv (mai bun), sau alt adverb (foarte bine).

SINOverb s. n. problema enigmistica ce consta din combinarea a doua sinonime din care se obtine un cuvant nou, cu un alt inteles decat cele de la care s-a pornit. (< sin/onim/ + verb /2/)

abstract, -a I. adj. gandit in mod separat de ansamblul concret, real. ◊ in ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gandire) greu de inteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut in artele plastice europene la inceputul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si incifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, avand un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnand cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

EVENTIV, eventive, adj. (Gram.; in sintagma) verb reflexiv eventiv (si substantivat, n.) = verb reflexiv care arata ca in starea subiectului se produce o schimbare, ca subiectul se transpune in alta stare decat aceea in care se gasea. – Din fr. eventif.

COMPLEMENT s. n. 1. complinire; ceea ce se adauga la ceva pentru a-l intregi. complementul unui numar = numar care se obtine prin scaderea unui alt numar initial. ◊ (mat.) unghi care, impreuna cu un unghi dat, insumeaza 90°. 2. parte secundara a propozitiei care determina un verb, un adjectiv sau adverb. ◊ obiect (6). 3. alexina. (< fr. complement, lat. complementum)

REVERSIBIL, -A adj. 1. care poate reveni la starea initiala. 2. (jur.; despre bunuri) care urmeaza sa revina la fostul proprietar. ◊ (despre rente, pensii) care, la moartea titularului, poate trece asupra altei persoane. 3. (despre fenomene, reactii) care se poate misca in doua sensuri opuse. 4. (despre propozitii) care nu-si modifica intelesul cand se schimba diateza verbului. (< fr. reversible)

AGENT ~ti m. 1) Reprezentant oficial al unui stat, al unei organizatii sau institutii care are anumite insarcinari. ◊ ~ diplomatic persoana trimisa de un stat cu misiunea de a-l reprezenta in relatiile politice cu alt stat. 2) Persoana care face spionaj; spion. 3) Factor activ care da nastere unei actiuni. ~ chimic. ~ fizic. 4) lingv.: Nume de ~ numele care indica autorul actiunii unui verb. /<fr. agent, lat. agens, ~ntis

REVERSIBIL, -A adj. 1. Care poate reveni, care se poate intoarce. 2. (Jur.; despre bunuri) Care urmeaza sa revina la fostul proprietar. ♦ (Despre rente, pensii) Care, la moartea titularului, poate trece asupra altei persoane. 3. (Despre fenomene, reactii) Care se poate misca in doua sensuri opuse. 4. (Gram.; despre propozitii) Care nu-si modifica intelesul cand se schimba diateza verbului. [Cf. fr. reversible].

COMPARATIE, comparatii, s. f. 1. Examinare a doua sau a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene, facuta cu scopul de a se stabili asemanarile si deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparatie = forma pe care o ia adjectivul si unele categorii de adverbe pentru a arata masura mai mica sau mai mare in care un substantiv sau un verb poseda insusirea sau caracteristica exprimata de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparatie = cuvant, expresie sau notiune care serveste pentru a compara ceva. ◊ Expr. In comparatie cu... = comparativ, fata de... A nu suferi comparatie = a fi mai presus de orice alt obiect sau fiinta cu care ar putea fi comparat. 2. Figura de stil care consta in alaturarea a doua obiecte, persoane, actiuni etc. pe baza unor insusiri comune. [Var.: (inv.) comparatiune s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.

ABSOLUT, -A adj. (op. relativ). 1. Care nu este supus unei restrictii, neconditionat. ◊ Monarhie absoluta = monarhie in care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; in idealismul obiectiv) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (In filozofia idealista) Spirit absolut, (idee) absoluta = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat in raport cu sine insusi si nu in comparatie cu alte persoane asemanatoare. ◊ Adevar absolut = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; element al cunoasterii care nu poate fi infirmat in viitor; (fiz.) miscare absoluta = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero absolut = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (Mat.; despre marimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absoluta = valoare aritmetica a radacinii patratului unei marimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desavarsit, complet, perfect. // adv. Cu desavarsire, intocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu].

IMPLICATIE s. f. 1. idee, fapt care este o consecinta imediata a altui fapt sau caruia ii urmeaza implicit. 2. stare a cuiva implicat intr-o afacere, intr-un proces. 3. (log.) enunt in care adevarul sau falsul antecedentului atrage dupa sine adevarul sau falsul consecventului si invers. 4. (mat.) relatie logica intre doua proprietati astfel ca exactitatea celei dintai atrage exactitatea celei de-a doua. 5. (lingv.) caracteristica modala care exprima faptul ca un anume proces este implicat in enuntul verbului. (< fr. implication, lat. implicatio)

DECLARATIE, declaratii, s. f. 1. Marturisire, afirmare deschisa a unor convingeri, opinii sau sentimente; ceea ce afirma cineva cu un anumit prilej. ◊ verb de declaratie = verb care denumeste actiunea de a vorbi sau de a gandi. ♦ Act oficial prin care se aduce la cunostinta, se intareste o masura luata; notificare. ♦ Marturie, depozitie a unui martor. ♦ Relatare facuta in scris de catre o persoana catre un organ al administratiei de stat, prin completarea unui formular; (concr.) formularul pe care se face aceasta relatare. ♦ Forma de tratat international. 2. (In sintagma) Declaratie de razboi = incunostintare prealabila si oficiala facuta de un stat catre alt stat cu privire la inceperea razboiului impotriva acestuia. [Var.: declaratiune s. f.] – Din fr. declaration, lat. declaratio, -onis.

AGENT, -A I. s. m. f. reprezentant al unui stat, al unei institutii, intreprinderi etc. care indeplineste anumite insarcinari. ♦ ~ diplomatic = reprezentant al unui stat in alt stat in relatiile politice cu acesta; ~ economic = persoana fizica sau juridica care participa la viata economica a unei societati comerciale; ~ secret = cel care indeplineste o misiune secreta de informare; spion; ~ de circulatie = (sub)ofiter de politie cu indrumarea, supravegherea si controlul circulatiei pe drumurile publice. II. s. m. factor activ ce determina un anumit proces fizic, chimic etc. ♦ ~ patogen = microorganism care determina aparitia unui proces patologic; nume de ~ = substantiv, adjectiv care indica autorul actiunii unui verb; complement de ~ = subiectul logic al actiunii unui verb pasiv; propozitie completiva de ~ = propozitie care arata actiunea exprimata printr-un verb pasiv. (< fr. agent, lat. agens)