Rezultate din textul definițiilor
UNS, -A, unsi, -se, adj., s. m. 1. Adj. Acoperit cu un strat gras. ♦ (Rar) Patat de grasime; unsuros. 2. S. m. (Inv.) Monarh sau cleric considerat, in urma unei ceremonii religioase speciale, ca reprezentant al lui dumnezeu pe pamant. – V. unge.
PROFET, profeti, s. m. Predicator religios considerat drept trimis al lui dumnezeu pe Pamant si capabil sa prezica viitorul; proroc. ♦ (Art.) Epitet dat de musulmani lui Mahomed. ♦ Persoana care intuieste aparitia sau desfasurarea unor evenimente in viitor. – Din fr. prophete.
AGHIUTA m. pop. Fiinta imaginara, considerata drept spirit al raului; dusman principal al lui dumnezeu; d**c; diavol; satana. [Sil. a-ghi-u-] /<ngr. aghios
CER1 ~uri n. 1) Spatiu infinit de deasupra pamantului, ce pare a avea forma emisferica; bolta cereasca; firmament. ~ plin de stele. ◊ Sub ~ pe pamant. In inaltul ~ului la o inaltime foarte mare. Sub ~ul liber in aer liber; afara. A fi departe ca ~ul de pamant (sau ca ~ul si pamantul) a constitui un contrast izbitor; a se deosebi foarte mult; a contrasta. A cadea (sau a pica) din ~ a) a veni pe neasteptate; b) a nu fi la curent cu ceea ce se petrece in jur. Nu pica din ~ nu se obtine fara eforturi, fara munca. A fagadui (sau a promite, a jurui) ~ul si pamantul a fagadui lucruri irealizabile. Cat ii ~ul si pamantul niciodata. ~ul gurii peretele superior al cavitatii gurii; palatul bucal. 2) Invelis gazos care inconjoara Pamantul; atmosfera; aer; vazduh. ◊ ~ senin atmosfera fara nouri. A ridica pe cineva pana la ~ (sau in slava ~ului) a lauda foarte mult pe cineva; a proslavi; a glorifica. A fi (sau a se crede) in al saptelea (sau in al noualea) ~ a avea o bucurie foarte mare; a fi foarte fericit. 3) (in credintele religioase) Lacas al lui dumnezeu. ◊ A se ruga cu ~ul, cu pamantul a ruga foarte tare (din tot sufletul); a implora. Imparatia ~urilor raiul. Nedreptate strigatoare la ~ nedreptate evidenta care provoaca revolta. /<lat. caelum
DEMON ~i m. 1) (in credinte politeiste din antichitate) Fiinta divina (buna sau rea); spirit; duh. 2) (in crestinism) Fiinta imaginara considerata ca simbol al raului si ca dusman al lui dumnezeu si al omenirii; diavol: satana. 3) fig. Fiinta cu apucaturi rele; satana. 4) pop. Persoana (mai ales copil) vioaie si sprintena. 5) (in creatiile romanticilor) Personificare a razvratirii si a eroismului. /<ngr. demonas
DIAVOL ~i m. 1) Fiinta imaginata drept spirit al raului; dusman principal al lui dumnezeu si al omenirii; d**c; satana. 2) fam. Persoana, mai ales copil, indraznet, vioi si obraznic. [Sil. di-a-] /<sl. dijavolu
D**C ~ci m. (in religia crestina) Fiinta imaginata drept spirit al raului; dusman principal al lui dumnezeu si al omenirii; diavol; demon; satana. ◊ A se teme ca ~cul de tamaie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este acelasi lucru. A face pe ~cul in patru a face tot ce se poate; a pune totul in joc. Pe ~cul se spune pentru a arata neincrederea sau pentru a tagadui ceva. Parca-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urat. A trage pe ~cul de coada a fi foarte sarac; a o duce foarte greu. Si-a bagat ~cul coada intre ei se spune cand intre prieteni se starneste o vrajba neasteptata. Nu-i ~cul atat de negru lucrurile nu stau atat de rau cum se pare. A fi ~cul gol (sau impelitat) a) a fi rau; b) a fi foarte istet. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o pati. Salba (sau poama) ~cului om ticalos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dusmanie sau cu frica. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rau; b) a fi neastamparat, zvapaiat. Unde si-a intarcat ~cul copiii (sau la ~cul in praznic) foarte departe; intr-un loc pe care nu-l stie nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A cauta pe ~cul a-si face singur neplaceri. A scapa de ~cul si a da peste tata-sau a ajunge din rau in mai rau. A da (sau a lasa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lasa la voia intamplarii. A nu avea nici pe ~cul a fi sanatos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune cand esti cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurata. Si pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune cand esti nedumerit de ceva. Sa-l ia ~cul (duca-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea fata de actiunile cuiva sau fata de o situatie. /<lat. d***o
MANTUITOR2 m. art. rel. Trimis al lui dumnezeu; Isus Hristos. [Sil. -tu-i-] /a mantui + suf. ~tor
MESIANISM n. 1) Invatatura care propovaduieste „rolul deosebit” al unui popor in destinele omenirii. 2) Credinta in venirea lui Mesia-mantuitorul lumii si trimis al lui dumnezeu. [Sil. -si-a-] /<fr. messianisme
MICHIDUTA m. pop. 1) (in credinta crestina) Fiinta imaginara considerata drept spirit al raului; dusman principal al lui dumnezeu; d**c; demon; diavol; satana. 2) fig. Persoana cu apucaturi rele. /Orig. nec.
SARSAILA m. pop. (in religia crestina) Fiinta imaginara considerata drept spirit al raului; dusman principal al lui dumnezeu si al omenirii; d**c; demon; satana; diavol. / Orig. nec.
SATANA ~e f. 1) (in religia crestina) Fiinta imaginara considerata drept spirit al raului; dusman principal al lui dumnezeu si al omenirii; d**c; demon; sarsaila; diavol. 2) fig. Om sau animal cu apucaturi rele. [G.-D. lui Satana si Satanei] /<sl. satana, ngr. Satanar, fr. satan
ANTROPOLATRIE s.f. Adoratie a omului (care caracterizeaza mai ales o erezie crestina). ♦ Cult al lui dumnezeu, conceput in forma omeneasca. [Gen. -iei. / < fr. anthropolatrie, cf. gr. anthropolatreia < anthropos – om, latreia – adorare].
DEICID, -A s.m. si f. (Liv.) Ucigas al unui zeu sau al lui dumnezeu. // s.n. Ucidere a unui zeu sau a lui dumnezeu. [Pron. de-i-. / < fr. deicide, cf. lat. Deus – zeu, caedere – a ucide].
stolita1, stolite, s.f. (inv.) 1. capitala; resedinta. 2. (reg.) tron (al lui dumnezeu); tron pentru monarhi.
ANTROPOLATRIE s. f. 1. adoratie a omului deificat. 2. cult al lui dumnezeu conceput in forma omeneasca. (< fr. anthropolatrie)
DEICID, -A I. s. m. f. ucigas al unui zeu, al lui dumnezeu. II. s. n. ucidere a unui zeu sau a lui dumnezeu. (< fr. deicide)
BAHA’I, religie fundata de catre Baha’u’llah (in araba „Slava lui dumnezeu”), considerat trimis al lui dumnezeu pentru aceasta epoca. B. sustine existenta unui dumnezeu unic, unitatea tuturor religiilor (emanatii provenind de la acelasi dumnezeu) si unitatea intregii omeniri ca baza a pacii mondiale.
SAVAOT, in expr. „Domnul Savaot” (ebr. „yhwh Sabaot”) = „Domnul ostirilor (ceresti)”; atribut al lui dumnezeu, care apare mai ales in „Vechiul Testament” si in Psalmi.
ATEU, -EE, atei, -ee, s. m. si f. Adept al ateismului; persoana care neaga existenta lui dumnezeu si a oricarei divinitati. – Din fr. athee, lat. atheus.
BINECUVANTA, binecuvantez, vb. I. Tranz. 1. (Despre dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P. a**l. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocand adesea numele lui dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe dumnezeu. ♦ P. a**l. A lauda, a preamari pe cineva in semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvant] – Bine + cuvanta (dupa sl. blagosloviti).
BUBURUZA, buburuze, s. f. Gandacel de forma semisferica, cu elitrele rosii patate cu sapte puncte negre; mamaruta, mariuta (1), boul-lui-dumnezeu, boul-Domnului, boul-popii; paparuga (Coccinella septempunctata). – Et. nec.
DIVIN, -A, divini, -e adj. 1. Considerat ca provine de la dumnezeu sau de la zei, in felul lui dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Facut de oameni in slujba sau pentru preamarirea lui dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Inzestrat cu insusiri cu totul exceptionale; minunat. Voce divina. – Din fr. divin, lat.divinus.
DUMNEZEIESC, -IASCA, dumnezeiesti, adj. 1. al lui dumnezeu, privitor la dumnezeu; divin. 2. Fig. Minunat, superb, splendid. [Pr.: -ze-iesc] – dumnezeu + suf. -esc.
HOSTIE, hostii, s. f. 1. Jertfa adusa zeilor, la greci si la romani. ♦ Jertfa (de obicei un animal) adusa lui dumnezeu. 2. Azima pe care catolicii o folosesc la impartasanie. – Din lat. hostia, fr. hostie.
VARGA, (1) vergi, (2) vargi, s. f. I. 1. Nuia lunga, subtire si flexibila, taiata de obicei dintr-o ramura dreapta de arbore. ◊ Expr. (Adesea adverbial) A tremura varga (sau ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frica sau de frig). (A fi) varga lui dumnezeu = (a fi) foarte rau, aspru, crunt. ♦ (La pl.) Manunchi de bete taiate egal, cu care se aplicau in trecut pedepse corporale. ♦ Lovitura aplicata cuiva cu varga (I 1); urma lasata pe corp de o astfel de lovitura. ♦ Bat de undita. ♦ Vergea cu care se incarcau in trecut pustile si cu care se curata teava pustii. ♦ Bagheta. ♦ Vergea subtire de metal. 2. Compus: (Bot.) varga-ciobanului = a) planta erbacee cu tulpina si ramurile tepoase, cu flori liliachii, dispuse in capitule (Dipsacus silvester); b) scaius; varga-de-aur = splinuta (Solidago virgaurea). II. (Pop.) Dunga (in special la o tesatura). – Lat. virga.
CREDINCIOS, -OASA, credinciosi, -oase, adj. (Adesea substantivat) 1. Care este demn de incredere, pe care te poti bizui; devotat, fidel unei persoane; nestramutat, statornic fata de un angajament, de o idee, de o cauza. 2. Care crede in existenta lui dumnezeu si se conformeaza practicilor religioase. – Credinta + suf. -ios.
PLATA, plati, s. f. 1. Faptul de a plati o suma de bani datorata; achitare. ♦ Sistem, mod dupa care se plateste. 2. Suma de bani data cuiva pentru munca depusa, drept contravaloare a unui obiect cumparat, a folosintei unui lucru etc. 3. Rasplata (morala) cu care cineva este recompensat pentru faptele sale bune; pedeapsa care se da cuiva pentru fapte rele. ◊ Expr. A-si lua plata = a-si primi pedeapsa cuvenita. A se duce (sau a pleca, a merge etc.) in plata Domnului (sau a lui dumnezeu) = a se duce (sau a pleca, a merge etc.) unde vrea, unde stie, unde-i place. A lasa (pe cineva) in plata Domnului (sau a lui dumnezeu) = a nu se mai ocupa de cineva, a lasa in voia sortii, a lasa in pace. – Din sl. plata.
PRAPAD, prapaduri, s. n. 1. Dezlantuire de forte, provocata de fiinte sau de elementele naturii, care pricinuieste mari distrugeri de bunuri sau de vieti omenesti; urgie, ruina, dezastru. ◊ Expr. Prapadul pamantului (sau Domnului, lui dumnezeu), se spune despre o nenorocire ingrozitoare, despre ceva insuportabil, coplesitor. 2. Cantitate foarte mare, enorma; multime imensa; puhoi. – Din prapadi (derivat regresiv).
PROROC, proroci, s. m. Interpret al vointei lui dumnezeu, capabil sa prezica viitorul; p. gener. persoana care are previziunea evenimentelor viitoare; profet. [Var.: prooroc s. m.] – Din sl. proroku.
ATEISM s. n. Negare a existentei lui dumnezeu si a oricarei divinitati; conceptie care se bazeaza pe aceasta negare. – Din fr. atheisme.
PERSONALISM s. n. 1. Atitudine a cuiva care ia in consideratie numai punctele de vedere si interesele personale; subiectivism. 2. Doctrina sociala care pune la baza existentei o pluralitate de entitati spirituale inzestrate cu atributele personalitatii (1) si subordonate lui dumnezeu ca fiinta suprema. – Din fr. personnalisme. Cf. Germ. Personalismus.
PRAPADENIE s. f. (Pop.) Stricaciune, paguba, distrugere (foarte mare). ◊ Loc. adv. De prapadenie sau de prapadenia pamantului = foarte mult, foarte puternic; ingrozitor. ◊ Expr. Prapadenia pamantului (sau lui dumnezeu), se spune despre o nenorocire ingrozitoare, despre ceva insuportabil, coplesitor. ♦ Situatie, imprejurare care poate pricinui (mari) stricaciuni, pagube, distrugeri. ♦ Cauza care distruge, nimiceste. – Prapadi + suf. -enie.
DEISM s. n. Credinta in existenta lui dumnezeu (fara recunoasterea revelatiilor). – Din fr. deisme.
CREDINTA, credinte, s. f. 1. Faptul de a crede in adevarul unui lucru; convingere, siguranta, certitudine. ◊ Profesiune de credinta = declaratie publica pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale. 2. (Inv.) Incredere (pe care o inspira cineva). ◊ Loc. adv. In credinta = intr-adevar. ◊ Expr. A-si manca credinta = a se comporta astfel incat nu mai inspira incredere. (Inv.) A bea (sau a lua, a sorbi) credinta (sau credinta) = a gusta din mancarurile servite domnitorului pentru a-l incredinta ca nu sunt otravite. 3. Fidelitate, devotament, statornicie fata de cineva sau de ceva. ♦ (Reg.) Logodna. 4. Speranta, nadejde. 5. Convingere despre existenta lui dumnezeu; marturisire a acestei convingeri prin respectarea prescriptiilor bisericesti; religie, cult. – Lat. *credentia.
MANIE, manii, s. f. 1. Izbucnire de iritare violenta, dar trecatoare, impotriva cuiva sau a ceva; furie, suparare mare. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rau) la manie = care se infurie usor; irascibil. ♦ Necaz, ciuda. 2. (Pop.; adesea determinat prin „lui dumnezeu”, „cerului”, „pamantului”) Prapad, urgie, grozavie, nenorocire, calamitate. – Lat. mania.
MILOSTIV, -A, milostivi, -e, adj., s. f. 1. Adj. Milos, indurator; binevoitor, ingaduitor, iertator; p. ext. bun, bland. ♦ (Substantivat, m.) Epitet dat lui dumnezeu. 2. Adj. Darnic, generos. 3. S. f. (Bot.) Veninarita. – Din sl. milostivu.
TEDEUM, tedeumuri, s. n. 1. Vechi imn latin in forma de psalm de preamarire a lui dumnezeu. 2. Scurt serviciu religios (oficiat intr-o imprejurare solemna). [Scris si: Te Deum] – Din lat. Te Deum [laudamus].
TEISM1 s. n. Doctrina filozofica bazata pe admiterea existentei lui dumnezeu ca fiinta absoluta care a creat lumea si o indrumeaza. – Din fr. theisme.
DECALOG s. n. Cele zece porunci religioase si morale din Vechiul Testament, revelate de dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai. – Din fr. decalogue.
KALAM s.n.
1. (Cult. islam.) Pana ascutita de scris cu cerneala; calamus
3.
2. (Teolog. islam.) Denumire a unei teologii fundate in secol
ele VIII-IX e.n., influentata, in principal, de catre scolile teologice (rivale) ale
mutazilitilor si
asaritilor si care propovaduieste ideea unitatii absolute a
lui dumnezeu, excluzand orice reprezentare antropomorfa a calitatilor sale, liberul-arbitru (de unde rezulta
eliminarea responsabilitatii fapt
elor savarsite de orice persoana), orice atomism legat de invataturile creatiei precum si, in mod metodic, intaietatea argumentatiei rationale in fata c
elei a fapt
elor.
Kalamul a influentat hotarator si dezvoltarea filozofiei evreiesti, fiind energic combatut de catre filozoful evreu M. Maimonides, care totodata, in disputa pe care o sustine impotriva
kalamului, ofera o prezentare sistematica a sa. (cuv. ar. =
conversatie,
disputa,
explicatie) [def.
Brockhaus]
SFINTIE, sfintii, s. f. (In forma articulata si urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se da clericilor, sfintilor si (rar) lui dumnezeu. – Sfant + suf. -ie.
BOU s. 1. (ZOOL.) bou-de-balta (Bombinator) = (Mold.) buhai-de-balta; bou grohaitor v. iac. 2. (ORNIT.) bou-de-balta (Botaurus stellaris) = (reg.) hauca, batlan-de-stuh, buhai-de-balta, starc de noapte. 3. (ENTOM.) bou-de-balta (Hydrophilus piceus) = (reg.) bou-de-apa; boul-Domnului v. buburuza. boul-lui-dumnezeu v. buburuza.
BOUL-lui-dumnezeu s. v. radasca, ragace, vaca-domnului.
BOUL-POPII s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, vaca-domnului.
BRAUL-lui-dumnezeu s. v. calea lactee, calea-laptelui, curcubeu.
BUBURUZA s. (ENTOM.; Coccinella septempunctata) boul-Domnului, boul-lui-dumnezeu, vaca-Domnului, (reg.) cucusor, gainusa, gargarita, mamaruta, margarit, margarita, margarita, marie, mariuta, paparuga, paparuie, paparuta, paparuza, vrajitoare, boul-popii, gaina-lui-dumnezeu, maria-popii, puica-popii, puiculita-popii, vaca-lui-dumnezeu.
CALE s. 1. drum, (inv. si reg.) poteca. (Ii sta in ~.) 2. cale ferata = drum-de-fier, linie-ferata, (pop.) sina, (Transilv., Bucov. si Ban.) strec. (Se deplaseaza pe ~.) 3. (ANAT.) cale aferenta v. cale motoare; cale motoare = cale aferenta. 4. directie, linie, sens. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 5. v. mod. 6. filiera, intermediu, mijlocire. 7. (ASTRON.) calea lactee = calea-laptelui, (pop.) calea-robilor, drumul-robilor, (reg.) braul-Cosanzenii, braul-lui-dumnezeu, braul-popii, calea-lui-Troian, calea-orbilor, calea-schiopilor, calea-tiganului, drumul-laptelui, paiele-tiganului; Calea-Laptelui v. Calea Lactee.
CARUL-lui-dumnezeu s. v. vizitiul.
CALUGARITA s. (BIS.) maica, monaha, monahie, mireasa Domnului, mireasa lui dumnezeu.
CUCUSOR s. v. boul-domnului, boul-lui-dum-nezeu, buburuza, vaca-domnului.
CUISOARE s. pl. (BOT.; Dianthus chinensis) (reg.) scaunul-lui-dumnezeu.
CURCUBEU s. 1. (ASTRON.) (reg.) cearcan, braul-cerului, braul-Cosanzenei, braul-lui-dumnezeu, braul-Maicii-Domnului, braul-popii, curuna-cerului. 2. (BOT.; Lychnis coronaria) (reg.) flocosele (pl.), f*******a, barba-imparatului, floarea-cununii.
GAINAluidumnezeu s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, vaca-domnului.
GAINUSA s. v. balusca, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, carabus, potarniche, vaca-domnului.
GARGARITA s. v. boul-domnului, boul-lui-dum-nezeu, buburuza, vaca-domnului.
IARBA-lui-dumnezeu s. v. lemnul-domnului.
LEMN s. (BOT.) lemn-cainesc (Ligustrum vulgare) = (reg.) malin, malinita, lemnul-cainelui; lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata) = (reg.) cioranglav, iarba-dulce, radacina-dulce; lemn-raios (Evonymus verrucosa) = salba-raioasa, (reg.) vonicer, cerceii-babei (pl.); lemnul-bobului (Cytisus nigricans) = salcam-galben, (reg.) bobitel, drob, grozama-mare; lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum) = (reg.) alimon, lemnus, iarba-lui-dumnezeu; lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus) = (reg.) limbricarita, iarba-sfanta, lemn-sfant, lemnul-Domnului, poala-Maicii-Domnului; lemnul-vantului (Syringa josikaea) = (Transilv.) scumpie.
LICURICI s. (ENTOM.; Lampyris noctiluca) (rar) luciola, (pop.) putregai, (reg.) faclies, fanaras, pricolici, scanteiuta, steluta, viermusor, focul-lui-dumnezeu, gandac-scanteios, gandacel-scanteios, lumina-de-padure, vierme-lucitor.
MAMARUTA s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, vaca-domnului.
MARGARIT s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, lacrimioara, margaritar, margaritarel, perla, vaca-domnului, vasc.
MARGARITA s. v. banut, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, crizantema, dumitrita, margareta, paraluta, tufanica, vaca-domnului.
MARGARITA s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, vaca-domnului.
MARIA-POPII s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, vaca-domnului.
MARIE s. v. aroganta, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, cinste, cinstire, dimensiune, elogiu, fala, forta, fudulie, glorie, grandoare, infatuare, intensitate, infumurare, ingamfare, lauda, maretie, marime, marire, masura, mandrie, omagiu, orgoliu, preamarire, preaslavire, proportie, proslavire, putere, semetie, slava, slavire, splendoare, stralucire, tarie, trufie, vaca-domnului, vanitate.
MARIUTA s. v. boul-domnului, boul-lui-dum-nezeu, buburuza, nevastuica, vaca-dom-nului, zvarluga.
MIREASA s. 1. (reg.) craiasa, mira, (Ban.) govie, (inv.) nevasta. 2. (BIS.) mireasa Domnului v. calugarita; mireasa lui dumnezeu v. calugarita. 3. (BOT.; Coleus blumei) (reg.) urzici (pl.), poa-la-Maicii-Precista.
NASICORN s. (ENTOM.; Oryctes nasicornis) caraban, (reg.) dubalar, forfecar, nas-cornita, baligar-cu-corn, (Transilv.) taurul-lui-dumnezeu.
PAPARUGA s. v. boul-domnului, boul-lui-dum-nezeu, buburuza, vaca-domnului.
PAPARADA s. v. boul-domnului, boul-lui-dum-nezeu, buburuza, mac, papara, paparuda, vaca-domnului.
PAPARUTA s. v. boul-domnului, boul-lui-dum-nezeu, buburuza, vaca-domnului.
PAPARUZA s. v. boul-domnului, boul-lui-dum-nezeu, buburuza, vaca-domnului.
PUICA-POPII s. v. buburuza, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, vaca-domnului.
PUICULITA-POPII s. v. buburuza, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, vaca-domnului.
RADASCA s. (ENTOM.; Lucanus cervus) ragace, (reg.) bourel, buhai, caraban, cerb, cerbar, cornac, taur, boul-babei, boul-Domnului, boul-lui-dumnezeu, capul-cerbului, vaca-Domnului.
ROCHITA s. 1. (reg.) rochioara. 2. (BOT.) rochita-randunelei (Convolvulus arvensis) = volbura, rochita-randunicii, (pop.) p*****t, (reg.) camasa-lui-dumnezeu, camasa-Maicii-Domnului, poala-Maicii-Domnului, poala-randunicii, rochia-randunelei, rochita-pasaricii, rochita-pasaruicii, (prin Munt. si Olt.) racorele (pl.); rochita-randunicii (Convolvulus arvensis) = volbura, rochita-randunelei, (pop.) p*****t, (reg.) camasa-lui-dumnezeu, camasa-Maicii-Domnului, poala-Maicii-Domnului, poala-randunicii, rochia-randunelei, rochita-pasaricii, rochita-pasaruicii, (prin Munt. si Olt.) racorele (pl.).
SCAUNUL-lui-dumnezeu s. v. cuisoare.
TAURUL-lui-dumnezeu s. v. caraban, nasicorn.
VACA lui dumnezeu s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, vaca-dom-nului.
VERIGel s. (BOT.) 1. (Orobanche caryophyllacea) (reg.) craielici, floarea-untului, iarba-untului, iar-ba-vantului, sageata-lui-dumnezeu. 2. (Orobanche gracilis) (reg.) sageata-lui-dumnezeu.
VIZITIU s. 1. v. birjar. 2. (ASTRON.; art.) (reg.) ocolul (art.), surugiul (art.), trasura (art.), tarcul (art.), carul-lui-dumnezeu.
VOLBURA s. I. v. bulboana. II. (BOT.) 1. (Convolvulus arvensis) rochita-randunelei, rochita-randunicii, (pop.) p*****t, (reg.) camasa-lui-dumnezeu, camasa-Maicii-Domnului, poala-randunicii, rochia-randunelei, rochita-pasaricii, rochita-pasaruicii, (prin Munt. si Olt.) racorele (pl.). 2. volbura mare (Convolvulus sepium si silvaticus) = (reg.) cupa-vacii.
VRAJITOARE s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuza, tilisca, vaca-domnului.
boul-lui-dumnezeu s. m., pl. boii-lui-dumnezeu
dumnezeu s. pr. m., g.-d. art. lui dumnezeu (in expr. si dumnezeului)
gaina-lui-dumnezeu (insecta) s. f.
sageata-lui-dumnezeu s. f.
Scaunul-lui-dumnezeu (astron.) s. pr. n.
DEISM n. Conceptie filozofica religioasa care admite existenta lui dumnezeu drept creator al universului, negand interventia lui in dezvoltarea naturii si a societatii. [Sil. de-ism] /<fr. deisme
MANIE ~i f. 1) Stare de iritare puternica, dar trecatoare, provocata de un fapt care contrariaza; furie stapanita. ◊ Iute (grabnic, rau) la ~ care se enerveaza foarte repede; irascibil; iritabil. Intr-o ~ intr-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervata si ostila fata de cineva; suparare. 3): ~a lui dumnezeu (Domnului, cerului) dezlantuire a fortelor naturii; stihie; prapad. /<lat. mania
ROB (roaba (robi, roabe) m. si f. 1) (in oranduirea sclavagista) Persoana aflata in dependenta totala de un stapan; sclav; serv; serb. ◊ Calea (sau Drumul)-~ilor constelatie constituita dintr-o ingramadire de stele in forma de brau luminos; Calea Lactee. 2) ist. Prizonier de razboi folosit la munci grele; captiv. ~ la turci. 3) fig. Persoana care munceste din greu. 4) fig. Persoana foarte supusa, care asculta si executa orbeste ordinele cuiva; sclav. ◊ ~ul lui dumnezeu se spune, in limbajul bisericesc, oricarui credincios. 5) fig. Persoana obsedata permanent (de o preocupare); sclav. ~ al pasiunii. /<sl. robu
A SE RUGA ma rog intranz. 1) A solicita manifestand un interes personal deosebit. ◊ Ma rog matale te rog cu multa insistenta. 2) (in credintele religioase) A face o rugaciune; a cere ajutorul lui dumnezeu. ◊ ~ cu cerul si cu pamantul a se ruga cu o staruinta deosebita. /<lat. rogare
TEDEUM uri n. 1) Cantec religios, in limba latina, avand ca subiect proslavirea lui dumnezeu. 2) Serviciu divin scurt, oficiat la inceputul unor festivitati. [Sil. -de-um] /<lat. Te Deum
TEISM1 n. Conceptie filozofica religioasa care admite existenta lui dumnezeu ca fiinta absoluta, supranaturala si conducatoare a lumii. /<fr. theisme
TEODICEE f. Doctrina filozofico-religioasa conform careia lumea este o creatie perfecta a divinitatii, iar raul are cu totul o alta origine decat cea divina si existenta lui nu poate pune la indoiala bunatatea si atotputernicia lui dumnezeu. /<fr. theodicee
VARGA vergi f. 1) ramura lunga, subtire si flexibila, curatata de ramificatiile laterale si de frunze; nuia; jordie. ◊ A tremura ca ~a a tremura foarte tare ( de frig, de spaima etc.). ~a-ciobanului planta erbacee perena, cu tulpina si ramuri ghimpoase, cu flori liliachii, dispuse in capitule. ~de-aur planta erbacee perena, cu flori galbene, in forma de ciorchini. 2) inv. Nuia cu care se aplicau pedepse corporale. ◊ ~a (sau biciul) lui dumnezeu se spune despre un om foarte crud, rau. A-i duce cuiva vergile a se ingrijora de soarta cuiva. 3) Lovitura aplicata cu o astfel de nuia. 4) inv. Unealta cu care se incarca pusca sau se curata teava ei; arbiu. 5) Betisor subtire si flexibil (din lemn, metal, os etc.) avand diferite intrebuintari; bagheta. [G.-D. vergii] /<lat. virga
ANTROPISM s.n. Conceptie inrudita cu antropocentrismul si antropomorfismul, care considera omul opus intregii naturi, facut dupa chipul si asemanarea lui dumnezeu si constituind scopul suprem al creatiei. [< fr. anthropisme, cf. gr. anthropos – om].
CONSUBSTANTIALISM s.n. Doctrina care sustinea consubstantialitatea lui dumnezeu si a lui Iisus Cristos. [Cf. fr. consubstantialisme].
DEISM s.n. Orientare filozofica-religioasa din sec. XVII-XVIII, care recunostea existenta lui dumnezeu numai ca o cauza primara, impersonala a lumii, negand ideea intruchiparii lui dumnezeu intr-o persoana si teza interventiei acestuia in viata naturii si a societatii. [Pron. de-ism. / < fr. deisme, cf. lat. deus – zeu].
HOSTIE s.f. 1. (Ist.; la greci si la romani) Jertfa adusa zeilor; (la evrei) animal adus ca jertfa lui dumnezeu. ♦ (In biserica catolica) Azima impartasaniei. 2. (Fig.) Victima. [Gen. -iei. / < fr. hostie, lat. hostia].
MILENARISM s.n. Credinta mistica intr-o „imparatie de o mie de ani a lui dumnezeu” pe pamant, asociata uneori cu idei egalitarist-utopice; chiliasm. [< fr. millenarisme].
NUMINOZITATE s.f. (Fil.; in tipologia religioasa) Caracterul de putere, de supranatural, de miracol, propriu lui dumnezeu sau a ceea ce este sacru. [Cf. it. numinosita, cf. lat. numen – putere divina].
PERSONALISM s.n. 1. Curent filozofic care pune la baza existentei o pluralitate de entitati spirituale inzestrate cu atributele personalitatii si subordonate lui dumnezeu ca persoana suprema. ◊ Personalism energetic = varianta a filozofiei personaliste, elaborata in Romania in perioada dintre cele doua razboaie mondiale de C. Radulescu-Motru, cu elemente preluate din teoriile energetiste. 2. Atitudine a celui care ia in consideratie numai interesele si punctele de vedere personale; subiectivism. [< fr. personnalisme].
SINTOISM s.n. Veche religie a japonezilor, avand soarele ca divinitate principala si spiritele stramosilor si al carei cult consta in rugaciuni si ofrande de flori si orez. [Pron. -to-ism, scris si shintoism. / < fr. shintoisme, cf. jap. shinto – calea lui dumnezeu].
TEOLOGIE s.f. Disciplina care se ocupa cu expunerea si fundamentarea teoretica a izvoarelor si invataturilor unei religii. ♦ Studiu asupra lui dumnezeu. ♦ Tratare speculativa care, din interiorul fiecarei religii, studiaza divinitatea, puterile si atributele acesteia. [Gen. -iei. / cf. fr. theologie, it., lat., gr. theologia < theos – zeu, logos – studiu].
isihasm s.n. Curent mistic din sec. XIII, cu centrul pe Muntele Athos, potrivit caruia telul vietii spirituale este sa uneasca mintea cu inima, „Lacasul lui dumnezeu”, unire care se realizeaza „coborand”, prin intermediul respiratiei, mintea in inima (< fr. hesychasme)
ATEISM s.n. Conceptie materialista care respinge religia, credinta in supranatural si existenta oricarei divinitati, a miracolelor si a vietii de apoi; negare a lui dumnezeu. [< fr. atheisme, it. ateismo < gr. a – fara, theos – zeu].
DIVIN, -A adj. 1. Dumnezeiesc; de zeu, de la zei. ♦ Facut pentru preamarirea lui dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (Fig.) Minunat, splendid, incantator. [Cf. lat. divinus, fr. divin, it. divino].
ateu (atei), s. m. – Persoana care neaga existenta lui dumnezeu. – Mr. atheu. Fr. athee. Uzul adj. (Eminescu) este rar in limba vorbita. – Der. ateism, s. n. (negare a existentei lui dumnezeu), cu var. ateizmos, inv., care apare din sec. XVIII, din gr. (Galdi 155): ateist, adj. (de ateu, referitor la ateism); ateistic, adj. (ateu).
atot- Dat. (inv.) al adj. pron. tot. Intra ca element de compunere intr-o serie de termeni care indica atribute ale lui dumnezeu, ale naturii sau ale altor entelehii; numai in mod umoristic se poate aplica persoanelor. Corespunde lat. omni-, sp. todo-. Cel de al doilea element poate fi puternic, rabdator, stiutor, vazator etc.
preapodobnic, -a, adj., s.m. (inv.) 1. (adj.; calificativ dat lui dumnezeu) sfant, desavarsit. 2. (s.m.) om cleric, sfant foarte cuvios, extrem de cucernic, de evlavios.
prinosi, prinosesc, vb. IV (inv.) a aduce prinos, dar, jertfa, ofranda, drept multumire (pentru realizarea unui scop) unui sfant, lui Cristos sau lui dumnezeu.
REVelATIE s.f. Dezvaluire, descoperire, revelare (a unei calitati, a unui adevar ascuns etc.); (p. ext.) lucru revelat. ♦ A fi o revelatie = a depasi asteptarile, a surprinde, a uimi (prin calitati). ♦ (In credintele mistice) Dezvaluire a vointei lui dumnezeu, facuta cuiva inzestrat cu facultati suprarationale. [Gen. -iei, var. revelatiune s.f. / cf. fr. revelation, lat. revelatio].
TEISM1 s.n. Conceptie filozofica-religioasa care admite existenta lui dumnezeu ca fiinta supranaturala rationala, creatoare si conducatoare a lumii. [Pron. te-ism. / cf. fr. theisme < gr. theos – zeu].
CONSUBSTANTIALISM s. n. doctrina religioasa care sustine consubstantialitatea lui dumnezeu si a lui Isus Cristos. (< fr. consubstantialisme)
DEISM s. n. orientare filozofico-religioasa care recunoaste existenta lui dumnezeu numai ca o cauza primara, impersonala a lumii, respingand insa ideea intruchiparii lui intr-o persoana si a interventiei sale in desfasurarea ulterioara a fenomenelor din univers. (< fr. deisme)
DIVIN, -A adj. 1. dumnezeiesc; de la zei. ◊ facut pentru preamarirea lui dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (fig.) minunat, splendid, incantator. (< fr. divin, lat. divinus)
HOSTIE s. f. 1. (la greci si la romani) jertfa adusa zeilor; (la evrei) animal adus ca jertfa lui dumnezeu. 2. (la catolici) azima impartasaniei. 3. (fig.) victima. (< fr. hostie, lat. hostia)
NOVATIANISM s. n. doctrina a lui Novatian (sec. V-VIII), care punea la indoiala bunatatea lui dumnezeu si dovedea un rigorism excesiv, considerand ca pacatul abjurarii credintei nu poate fi iertat. (< fr. novatianisme)
NUMINOZITATE s. f. caracterul de putere, de supranatural, de miracol, propriu lui dumnezeu sau a ceea ce este sacru. (< it. numinosita)
OFERTORIU s. n. parte a liturghiei catolice in care preotul ofera lui dumnezeu painea si vinul pentru consacratie. ◊ cant religios, din a doua parte a misei, care insoteste aceasta oblatie. (< lat. offertorium, it. offertorio)
ORDALIE s. f. proba judiciara in evul mediu constand in supunerea invinuitului la diferite incercari (foc, apa fiarta etc.); „judecata lui dumnezeu”. (< fr. ordalie, lat. ordalium)
PERSONALISM s. n. 1. atitudine a celui care ia in consideratie numai interesele si punctele de vedere personale; subiectivism. 2. curent in filozofia contemporana, cu o tendinta pronuntat fideista, care pune la baza existentei o pluralitate de entitati spirituale inzestrate cu atributele personalitatii si subordonate lui dumnezeu. ♦ ~ energetic = varianta a filozofiei personaliste, creata intre cele doua razboaie mondiale de C. Radulescu-Motru, cu elemente preluate din teoriile energetiste. (< fr. personnalisme)
TEISM1 s. n. conceptie filozofico-religioasa care admite existenta lui dumnezeu ca fiinta supranaturala rationala, creatoare si conducatoare a lumii. (< fr. theisme)
TEODICEE s. f. 1. parte a metafizicii care trateaza despre divinitate, despre existenta si atributele sale. 2. teologie naturala avand ca obiect problema cunoasterii lui dumnezeu si a providentei divine in termenii ratiunii. 3. doctrina filozofico-religioasa, initiata de Leibniz, potrivit careia existenta raului in lume nu infirma bunatatea divina. (< fr. theodicee)
TEOLATRIE s. f. adoratie a unui zeu, a lui dumnezeu. (< germ. Theolatrie)
ragace (ragace), s. f. – Radasca (Lucanus cervus). – Var. ragaci, Trans. rugaci, rugace. Sl., cf. bg., sb., slov., rus. rogaci, ceh. rohac, din sl. rogu „corn” (Cihac, II, 303; Conev 52), sl. rogatu „cornut”. Este dubletul lui radasca (var. rodasca, rudasca, caradasca), s. f. (boul-lui-dumnezeu), cu schimb. cons. greu de explicat. – Der. radascat, adj. (cu coarne ca de radasca).
ADONAI (in „Vechiul Testament”), nume dat lui dumnezeu, a carui pronuntare, considerata sacrilegiu, este interzisa in religia mozaica.
ARGUMENT (‹ fr., lat.) s. n. 1. Rationament sau, p. gener., orice proba menita sa dovedeasca sau sa respinga ceva. 2. (MAT.) Variabila independenta a unei functii. ♦ Unghiul dintre semiaxa reala si dreapta care uneste originea cu afixul unui numar complex, masurat in sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele rationamente concrete din istoria logicii si filozofiei, care prezinta un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existenta lui dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. indoielii, formulat de catre Decartes, in vederea asezarii cunoasterii pe baze sigure; a. bastonului, incercare de a sili prin forta pe cineva sa accepte o idee; a. la persoana, argumentare falsa prin referirea la calitatile persoanei, fara legatura logica cu ideea in discutie; a. relativ la ignoranta, bazat pe ignoranta interlocutorului; a. relativ la mila, in care se face apel la sentimente in favoarea cuiva; a. majoritatii (caz particular), cind cineva se refera la acordul majoritatii.
AUGUSTIN (Aurelius Augustinus) (354-430), teolog, filozof si scriitor latin. Episcop de Hippona. Unul dintre parintii latini ai bisericii, canonizat de biserica catolica. A considerat cunoasterea umana ca participare la cunoasterea divina si si a facut din ideile platoniciene idei ale intelegerii lui dumnezeu („Cetatea lui dumnezeu”, „Confesiuni”). Doctrina sa despre pacatul originar, despre gratia divina si predestinare a avut un rol hotaritor in constituirea dogmei catolice si a conceptiei crestin-medievale despre om.
BARTOLOMEU („fiul lui Tolmai”), unul dintre cei 12 apostoli ai lui Hristos, primul care a marturisit ca acesta este „Fiul lui dumnezeu”. Praznuit la 11 iun.
BelU, Dumitru (1902-1980), teolog roman. Prof. la Institutul Teologic din Sibiu. A sustinut actualitatea filozofiei parintilor bisericesti in contextul vietii contemporane („Despre iubire”, „Imparatia lui dumnezeu si Biserica”, „Tragicul in cadrul teologiei morale”).
BETHel, oras in Vechea Palestina, unde, potrivit Bibliei, dumnezeu li s-a aratat lui Avraam si Iacov.
BIBLIA, colectie a cartilor sfinte de la „Cartea Facerii” pina la „Apocalipsa”. Carte sacra a crestinismului, B. are doua parti: „Vechiul Testament” (redactat intre sec. 13-2 i. Hr., acceptat si de mozaici) si „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Continutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrina religioasa, texte ritualice si magice, rugaciuni, adevarul lui dumnezeu despre creatie si mintuire, eseuri filozofice, meditatii si coduri de morala practica, folclor. literatura in proza si versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole si gospodaresti etc., apartinind unui numar mare de autori. B. este cea mai raspindita carte din lume, fiind tradusa acum in c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la Bucuresti, Palia de la Orastie.
BONAVENTURA, Giovanni di Fidanza (c. 1217-1274), filozof si teolog italian. Calugar franciscan, episcop, apoi c******l. Continuator al traditiei augustiene si critic al lui Toma d’Aquino. A considerat posibila cunoasterea lui dumnezeu numai prin experienta mistica („Calauza sufletului intru dumnezeu”, „Despre ridicarea artelor liberale spre teologie”). Canonizat in 1482.
CALDWelL [cɔ:lduəl], Erskine Preston (1908-1987), prozator american. Evoca in culori naturaliste procesul de pauperizare a fermierilor americani („Drumul tutunului”, „Pogonul lui dumnezeu”). Povestiri scurte („Pamint american”).
CARVAKA (cuv. sanscrit) [cearvaca] subst. Sistem filozofic indian care respingea autoritatea „Vedelor”, negind existenta lui dumnezeu si a sufletului si existenta unei alte vieti dupa moarte; predica trairea vietii cu toate bucuriile si placerile ei ca mijloc de a usura durerea existentei.
CASIOPEEA 1. (Cassiopeia) Constelatie din emisfera boreala. Contine cinci stele stralucitoare asezate in forma de W si ocupa, aparent, o pozitie simetrica fata de Ursa Mare in raport cu Steaua Polara. Numele popular: Scaunul lui dumnezeu. 2. (In mitologia greaca) Sotia lui Cefeu, regele Ethiopiei, si mama Andromedei. A fost transformata in constelatie ca pedeapsa pentru a fi considerat frumusetea fiice ei mai presus de frumusetea Eneidelor.
CATIHET (‹ ngr.) s. m. 1. (In Biserica primara) Trimisul lui dumnezeu si al Bisericii, care impartaseste, prin viu grai, invatatura crestina, cel dintii c. fiind Iisus Hristos. 2. (In acceptia actuala) Persoana insarcinata cu predarea invataturii crestine.
ALEluiA (< sl.) interj. Expresie liturgica de slavire a lui dumnezeu, folosita mai ales in unii psalmi si in cantecele biblice.
GOG si MAGOG (in mitologia crestina), dubla forta ostila. In „Vechiul Testament”, G. este mentionat in trei ipostaze: localitate in Armenia; tara de origine a lui M.; rege din tara lui M., ostil poporului lui Israel si invins, in cele din urma, din voia lui dumnezeu (Ezechiel). In „Noul Testament” (Apocalipsa) G. si M. sunt doua popoare, simboluri ale puterii lui dumnezeu, instigate de Satana la razboi impotriva domniei de 1000 de ani a lui Iisus Hristos.
CLARKE [cla:c], Samuel (1675-1729), filozof englez. Influentat de fizica lui Newton si rationalismul lui Descartes. A considerat principiile si regulile morale ca fiind legi divine ce presupun credinta in nemurire („O demonstratie a existentei si atributelor lui dumnezeu”, „Cercetare filozofica privind libertatea umana”).
ISLAM (‹ fr.; din araba „supunere fata de dumnezeu”) s. n. 1. Religie monoteista fondata in V Arabiei, la inceputul sec. 7 (anul 622 fiind considerat inceputul erei musulmane). I. se bazeaza pe Coran, ale carui capitole (sure) au fost revelate Profetului Mahomed, prin mijlocirea arhanghelului. Coranul si traditia alcatuita din spusele si faptele Profetului (hadit) prescriu credinciosilor cinci obligatii rituale fundamentale (asa-zisii „stalpi ai islamului”): „marturia de credinta” („Nu exista al dumnezeu decat Allah, Mahomed este trimisul lui dumnezeu”); rugaciunea (facuta de cinci ori pe zi); dania; postul (cel mai de seama este al Ramadanului); si pelerinajul la Mecca (cel putin o data in viata). Cele doua curente principale ale i. sunt: sunnismul si siismul. Cei peste 1 miliard de musulmani, inregistrati in toata lumea la mijlocul anilor ’90, se impart in sunniti (85%), siiti, kharigiti si alte secte minoritare. Sin. islamism, mahomedanism. 2. Totalitatea popoarelor care practica religia islamica.
DEO GRATIAS (lat.) gratie, multumita lui dumnezeu – Cuvinte folosite adeseori in rugaciunile catolice. Se intrebuinteaza familiar, pentru a exprima multumirea in legatura cu reusita unei actiuni.
IEHOVA, transcriere de larga circulatie, dar gresita, a numelui Iahve, dat lui dumnezeu in „Vechiul Testament”. ◊ Martorii lui I., secta neoprotestanta fondata, in 1872, in Pennsylvania, ai carei membri asteapta venirea lui Hristos si sfarsitul domniei actuale a lui Satan; au prezis de mai multe ori sfarsitul lumii, fara ca acesta sa fi avut loc. Are adepti si in Romania.
REDDE CAESARI QUAE SUNT CAESARIS, ET QUAE SUNT DEI DEO (lat.) da-i Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui dumnezeu cele ce sunt ale lui dumnezeu – Matei, 22, 21. La intrebarea fariseilor daca trebuie sa plateasca tibut romanilor, Iisus a aratat o moneda pe care era gravata efigia imparatului si a dat acest raspuns. Sensul cuvintelor este: a da fiecaruia ce i se cuvine.
NOE (in „Vechiul Testament”), patriarh, considerat reintemeietorul neamului omenesc in urma potopului. Fiul lui Lameh. La indemnul lui dumnezeu, a construit o arca, in care a urcat familia sa si perechi ale tuturor vietuitoarelor de pe Pamant, precum si hrana pentru toti, pentru a fi salvate de la potop. Dupa incetarea ploii, care a durat 150 zile, arca lui s-a oprit pe muntele Ararat. N. este considerat garantul intelegerii dintre dumnezeu si omenirea reinnoita prin fiii sai, Sem, Ham si Iafet, stramosii semitilor, hamitilor si iafetizilor. Pentru crestini, N. este o prefigurare a lui Iisus Hristos, care va invinge apele mortii, mantuindu-i pe oameni.
VOX POPULI, VOX DEI (lat.) vocea poporului (e) vocea lui dumnezeu – Alcuin, „Scrisoare catre Carol cel Mare”. Consensul general este cel ce confera valoare de adevar, de justete unei atitudini sau opinii.
RAFAel (RAFAIL) (ebr. „dumnezeu vindeca”), arhanghel. In „Vechiul Testament” insotitorul lui Tobit in calatorie. Patronul pelerinilor, al calatorilor si, in general, simbolul ingerului pazitor. Unul dintre cei 4 (sau 7) arhangheli antemergatori lui dumnezeu.
REIMARUS, Hermann Samuel (1694-1765), erudit german. Prof. de ebraica la Hamburg. A dezvoltat o conceptie rationalista asupra religiei („Apologia sau apararea ratiunilor lui dumnezeu”).
OCAZIONALISM (‹ fr.) s. n. Doctrina, asociata cu Malenbranche, conform careia nu exista cauza eficienta in afara de dumnezeu, cauzele naturale fiind doar cauze ocazionale ce actioneaza prin providenta divina. Rolul de cauza eficienta a mai fost acordat lui dumnezeu in sec. 9 de reprezentanti ai filozofiei islamice, teza fiind transmisa lumii medievale europene de Al-Ghāzali. O. lui Malebranche a fost receptat ca o solutie extrema la probleme carteziana a interactiunii minte-corp: interventia divina este adevarata cauza, propria vointa a individului nefiind decat ocazia. Alti adepti ai o.: G. de Cordemoy, L. de La Farge, J. Clauberg, A. Geulincx.
DAR2, daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, in semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ◊ Loc. adv. In dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ◊ Sfintele daruri = painea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Insusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ◊ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi in stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (In conceptia crestina) Ajutor pe care il acorda dumnezeu omului; mila, har divin. ◊ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. daru.
CATARI (‹ gr. katharos „curat”) s. m. pl. Adeptii unei erezii din sec. 11-13, raspindita in Europa apuseana (in special in Italia, Flandra, S Frantei), cu precadere in rindurile meseriasilor si taranilor. Condamnau lumea materiala, considerata ca o creatie a diavolului, chemind la o viata casta si austera in vederea unirii cu dumnezeu. Invatatura lor a stat la baza ereziei albigenzilor.
FILIOQUE s.n. (Bis.) Principiu dogmatic catolic, potrivit caruia „sfantul duh” provine atat de la dumnezeu-tatal, cat si de la dumnezeu-fiul. [Pron. -li-oc-ve. / < lat. filioque].
DIVINITATE s. f. 1. fiinta socotita drept creatoare si carmuitoare a lumii; dumnezeu. ◊ fiinte carora li se atribuie o natura divina. ◊ (pl.) zeii si zeitele paganismului. 2. esenta, natura divina. 3. (fig.) lucru, persoana adorata ca un dumnezeu. (< fr. divinite, lat. divinitas)
CINCIZECIME (‹ cinci + zece) s. f. 1. Evenimentul si sarbatoarea pogoririi Duhului Sfint, la 50 de zile dupa invierea lui Hristos, peste apostoli si cei dintii ucenici crestini, marcind nasterea Bisericii; Rusalii, Pogorirea Duhului Sfint. 2. Una din cele trei mari sarbatori ale pelerinajului, la evrei, socotita ca ziua cind dumnezeu i-a lui Moise „Legea”.
FILIOQUE s. n. Dogma crestina (catolica) potrivit careia „Sfantul Duh” purcede atat de la dumnezeu-Tatal, cat si de la dumnezeu-Fiul. [Pr.: fi-li-o-cve] – Cuv. lat.
ACOSMISM s.n. (Fil.) Teorie idealista dupa care lumea fizica nu ar exista ca realitate independenta de dumnezeu, presupus creator al ei. [ < fr. acosmisme, cf. gr. a – fara, kosmos – univers].
EVA (in „Vechiul Testament”), nume dat primei femei in virtutea menirii ei de a fi „mama a tuturor celor vii”; sotia lui Adam, creata de dumnezeu din coasta acestuia. Ispitita de sarpe (diavol), E., si, la indemnul ei, Adam incalca porunca divina, mancand din pomul cunoasterii binelui si a raului (pacatul originar), ambii fiind alungati din Rai. Cu Adam a avut trei fii (Cain, Abel si Seth) si mai multe fiice. ◊ Expr. Fiica a Evei = femeie; in sens peiorativ, femeie frivola.
APOFATISM (‹ fr.) s. n. Modalitate teologica de abordare a transcendentei divine constind in a spune ceea ce nu este dumnezeu si nu ceea ce este, dumnezeu raminind necunoscut in fiinta lui.
ISIHASM ({s} gr. hesychia „tacere, liniste si concentrare interioara”) subst. Doctrina mistico-ascetica, aparuta in mediile monastice din Bizant in sec. 4-7, si care s-a dezvoltat in Biserica Ortodoxa in sec. 13-14; in dec. 4 al sec. 14 a fost fundamentata de Gr. Palamas. I. incearca sa realizeze unirea omului cu dumnezeu prin rugaciuni launtrice pana la stadiul de a vedea lumina taborica. Evagrie din Pont a initiat cel dintai „Rugaciunea inimii” sau „Rugaciunea lui Iisus”, care consta din invocarea repetata a numelui lui Hristos, pentru ca astfel dumnezeu sa se salasluiasca in om.
FACERE ~i f. v. A FACE. ◊ ~ de bine binefacere; fapta buna. ~ea lumii crearea lumii de catre dumnezeu. Durerile (sau chinurile) ~ii durerile pe care le suporta femeia la nastere. /v. a face
bogonisi (bogonisesc, bogonisit), vb. – A bombani, a bodogani. Este creatie personala a lui Odobescu, pe baza sl. Bogu „dumnezeu”, hapax care nu pare sa fi fost folosit de nici un scriitor. In formarea sa trebuie sa fi intervenit amintirea unor cuvinte ca bongoase si buchisi.
tata s. m., art. tata, g.-d. art. tatei/lui tata; art. tatal (numai + atribut sau „dumnezeu”), g.-d. art. tatalui; pl. tati
CRISTOLOGIE s. f. parte a teologiei crestine care trateaza despre persoana lui Cristos si despre raporturile sale cu dumnezeu si cu umanitatea. (< fr. christologie)
ADAM (in „Vechiul Testament”), primul om; creat de dumnezeu din lut, dupa chipul si asemanarea lui, in a sasea zi a Creatiei. Tatal lui Cain, Abel si Set. Perechea lui este Eva.
BRUNO, Giordano (1548-1600), filozof renascentist italian. Intemnitat de Inchizitie in 1592, a fost ars pe rug la Roma, ca eretic. Sub influenta neoplatonismului italian, el preconiza sa nu se foloseasca decit ratiunea pentru a cunoaste lumea. In dialogurile sale („Despre cauza, principiu si unitate”, „Despre infinit, univers si lumi”), a expus o filozofie panteista (natura este „dumnezeu in lucruri”). Dezvoltind conceptia heliocentrica a lui Copernic, a sustinut existenta unui Univers infinit cu o infinitate de lumi.
ROCHA [roʃa], Glauber (1938-1981), regizor brazilian de film. Promotor al curentului Cinema Novo. Angajamentul sau politic face din el un perpetuu revolutionar, iar din filmele sale un manifest agitatoric, pe care il imbraca intr-o haina fantast-poetica („dumnezeu si diavolul pe pamantul soarelui”, „Pamant in transa”, „Antonio das Mortes”).
*Providenta (dumnezeu) s. propriu f., g.-d. Provident ei
boboteaza s. f. – Sarbatoare crestina la 6 ianuarie, cind se considera ca a avut loc botezul lui Iisus Cristos. Formatie artificiala, din sl. Bogu „dumnezeu” si boteaza, constituita ca sl. Bogojavlenije „Boboteaza” (Miklosich, Slaw. elem., 15) si devenita pop., prin intermediul bisericii. Aceasta explicatie este traditionala de la Miklosich, dar a fost combatut constant de Puscariu, Dacor., I, 437 si DAR (cf. REW 570), care pledeaza pentru apa-boteaza, forma care se aude inca in anumite regiuni din Trans., si pe care o considera a fi cea primara. Totusi, aceasta ultima compunere cu greu ar putea fi autentica, deoarece este lipsita de sens (totdeauna s-a botezat cu apa, si nici un alt botez nu s-a numit altfel); este mai curind o interpretare pop. a celei dinainte.
SIRE, JE N’AVAIS PAS BESOIN DE CETTE HYPOTHESE (fr.) sire, n-aveam nevoie de aceasta ipoteza – Raspunsul lui Laplace la intrebarea lui Napoleon de ce n-a amintit de dumnezeu in lucrarea sa „Mecanique celeste”.
PEDEPSI vb. 1. (JUR.) a sanctiona. (L-a ~ cu amenda.) 2. v. condamna. 3. (Transilv.) a strofalui, (inv.) a cerca, a vedea. (L-a ~ exemplar pentru minciuna lui.) 4. a bate, (inv.) a certa, a oblici. (L-a ~ dumnezeu pentru faptele sale.) 5. v. razbuna. 6. a rasplati. (Vei fi ~ pentru ingratitudinea ta.)
JUDECATA, judecati, s. f. 1. Facultatea (1) de a gandi logic; ratiune, inteligenta, gandire. ◊ Loc. adj. si adv. Cu judecata = cu bun-simt, cu tact; serios, temeinic. ♦ Parere, idee, socoteala. 2. Forma logica fundamentala exprimata printr-o propozitie in care se afirma sau se neaga ceva. 3. Actiunea de a judeca (4); dezbatere judiciara; proces, judet (I, 3); solutie data intr-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecata = a judeca. ◊ Expr. A da (sau a trage, a chema, a trimite etc. in ori la) judecata = a intenta cuiva un proces, a chema in fata justitiei. (In unele religii) Judecata de apoi = judecata divina la care dumnezeu va chema pe toti oamenii, la sfarsitul lumii, pentru a le hotari soarta (fericirea sau osanda vesnica). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).
ZIDIRE, zidiri, s. f. 1. Actiunea de a zidi si rezultatul ei. 2. (Concr.) Constructie, cladire, edificiu. 3. (In conceptia crestina) Creatie savarsita de dumnezeu. 4. (Inv.) Creatura, faptura, fiinta. – V. zidi.
CATOLICISM s. n. Confesiune crestina care recunoaste primatul papei, infailibilitatea lui in materie de dogma si de morala, purcederea „Sfantului Duh” de la dumnezeu-Tatal si de la dumnezeu-Fiul, existenta purgatoriului etc. – Din fr. catholicisme.
FACERE, faceri, s. f. Actiunea de a (se) face si rezultatul ei. ◊ Facere de bine = binefacere. ♦ (In credintele religioase) Creare a lumii de catre dumnezeu. ◊ Facerea sau Cartea facerii = cartea intai din Vechiul Testament; geneza. ♦ Construire, zidire. ♦ Nastere. – V. face.
BABel, Turnul ~ (in „Vechiul Testament”), turn gigantic pe care urmasii lui Noe au vrut sa-l inalte pina la cer. Constructia s-a oprit pentru ca dumnezeu a incurcat limbile constructorilor, facindu-i sa nu se mai poata intelege intre ei. Simbolul confuziei.
L’HOMMES PROPOSE, DIEU DISPOSE (fr.) omul propune, dumnezeu dispune – Finalizarea unor actiuni ale omului nu depinde, totdeauna, de vointa sau dorinta lui.
PORPHYRIOS (c. 232-305), filozof si erudit grec (originar din Tyr). Discipol si editor al scrierilor lui Plotin, dar si comentator recunoscut al operelor lui Platon, Aristotel si Teofrast; „Isagoga” sa („Introducere la Categoriile lui Aristotel”), tradusa in latina de Boethius, a fost foarte influenta in Evul Mediu. Preocuparea lui P. pentru logica si metafizica izvora din convingerea ca la adevarata esenta a lucrurilor (Unul dumnezeu) se poate ajunge numai prin activitate intelectuala, iar crestinismul si gnosticismul, apeland la irational, la mistere si ritualuri, sunt potrivite doar pentru cei incapabili sa practice contemplatia interioara, adica filozofia („Impotriva crestinilor”). Autorul lucrarii „Abtinerea de la consumul carnii”, care anticipeaza dezbaterile moderne asupra conservarii ecologice. Cartile sale impotriva crestinismului Cartile sale impotriva crestinismului Fundat impotriva crestinismului au fost arse in 448.
DOMN ~i m. 1) (folosit ca termen de politete si de adresare, izolat sau inaintea numelui) Persoana de s*x masculin; barbat, mai ales de la oras. 2) (in epoca feudala, in tarile romane; folosit si ca titlu pe langa un nume) Conducator absolut al tarii; domnitor; voda; voievod. 3) Forta supranaturala, considerata creatoare si carmuitoare a lumii; dumnezeu; demiurg; divinitate. ◊ A lasa pe cineva in plata ~ului a lasa pe cineva sa procedeze dupa bunul lui plac. /<lat. dom[i]nus
dumnezeu ~i m. sing. (in conceptiile religioase) Forta supranaturala, creatoare si carmuitoare a lumii; demiurg; divinitate; ◊ Pentru (numele lui) ~! exclamatie ce exprima o rugaminte staruitoare sau o dezaprobare categorica. Cum da ~ la intamplare. Batut de ~ napastuit de soarta. /<lat. dom[i]nedeus
BOGOMILISM (‹ fr. {i}; {s} Bogomil) s. n. Doctrina crestina eretica de esenta maniheista bazata pe dualismul binelui (dumnezeu, care creeaza lumea spirituala vesnica si nevazuta) si raului (Satan, care creeaza lumea vizibila: pamint, cer, stele, animale, plante); omul este constituit tot din din doua forte antagonice: trupul stapinit de Satan, si sufletul, stapinit de dumnezeu. Influentata de gnosticism si de pavlicieni, a influentat la rindul sau, pe catari. Potrivit unei traditii promotorul ei a fost preotul Bogomil, care a predicat intre 927 si 950 in Bulgaria. Larg raspindita in Pen. Balcanica in sec. 10-14 (pina in sec. 17 ca secta). Ideile b. si-ai gasit ecou si in miturile cosmogonice romanesti.
TATA tati m. 1) (si cuvant de adresare) Barbat considerat in raport cu copiii sai. ◊ ~ bun tata adevarat. ~-socru tatal sotului sau al sotiei, privit in raport cu nora sau cu ginerele. ~ mare, ~-mosu bunic. Din ~ in fiu din generatie in generatie. 2) Barbat de varsta aproximativ egala cu a unui parinte. 3) (si ca termen de adresare a unui tanar catre un om mai in varsta) Barbat respectat si apropiat cuiva. 4) pop. Persoana care a initiat un domeniu de activitate sau o realizare importanta. 5) Persoana care protejeaza pe cineva sau ii acorda un sprijin. 6) (in religia crestina) Creator a tot ce exista; dumnezeu. ◊ ~l nostru numele unei rugaciuni la crestini. (A sti) ca (pe) „~l nostru” a sti (ceva) foarte bine; a sti pe de rost. [Art. tata; G.-D. tatei, lui tata] /<lat. tata
PALAMISM (‹ fr.; n. pr. Gr. Palamas) s. n. Teologia energiilor divine necreate, dupa numele autorului ei, Sfantul Grigorie Palamas, formulata impotriva scolasticilor latini si pornind de la experienta sfintilor isihasti, indeosebi Pseudo-Macarie, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin; lumina de pe Muntele Tabor nu este doar un simbol al dumnezeirii lui Hristos, ci o energie care iradiaza din esenta divina ca o revarsare a Duhului Sfant, necreata si fara ipostaza; indumnezeirea este o participare reala, o comunicare personala cu dumnezeu, fara confuzie de natura; desi dumnezeu este prezent in energiile necreate, misterul esentei sale ramane necunoscut. P. a stat la baza renasterii spirituale in Imp. Bizantin (sec. 14). O miscare neopalamista a luat nastere in sec. 20, in sanul emigratiei ruse si din Romania.
dumnezeu (lat. dom(i)ne deus) s. m. (cu regim de nume propriu) 1. (In religiile monoteiste) Fiinta suprema personala, cauza transcendenta primordiala, principiu fundamental al existentei si ordinii universale, creator, proniator si judecator al lumii. Monoteismul iudaic si cel islamic il separa pe D. de lume (deism), pe cand cel crestin imbina prezenta si activitatea lui D. in lume prin energiile sale divine necreate (imanenta), cu realitatea Sa infinita si vesnica de dincolo de lumea timpului si spatiului (transcendenta). Crestinismul mai afirma ca D., unu in fiinta, este intreit in persoane (ipostasuri): Tatal, Fiul si Duhul Sfant. 2. Divinitate, zeu. ◊ Expr. A nu avea (sau a fi fara) nici un dumnezeu = a nu avea (sau a fi fara) niciun sens, valoare, gust.
DOMN, domni, s. m. 1. Termen de politete pentru un barbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care insoteste de regula o fraza exclamativa, interogativa etc. ♦ Sot. ♦ (Pop.) Orasean. 2. Persoana care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stapan. 3. Titlu purtat de suveranii Tarii Romanesti si ai Moldovei; voievod, domnitor; persoana care purta acest titlu. 4. dumnezeu; Isus Cristos. ◊ Expr. A da (sau a lasa pe cineva) in plata (sau mila) domnului = a lasa (pe cineva) in pace, a(-l) lasa sa faca ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamatie, invocatie impersonala exprimand mirare, amaraciune, surpriza. Doamne, ce vorba ti-a iesit din gura! ◊ Expr. Vezi, doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom'le, (4) doamne; nom., voc. si (1) domnu, don', dom'] – Lat. dom(i)nus.
