CHIULI, chiulesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A se sustrage nemotivat de la indeplinirea unei obligatii, a unei datorii; a trage chiulul. – Din chiul.

baci (baci), s. m. – 1. Cioban care conduce o stina. – 2. Formula de reverenta cu care se adreseaza persoanelor in virsta sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arsice, copilul care arunca primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscuta. Opinia predominanta este ca avem a face cu un cuvint de provenienta orientala, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezenta sa in dialecte, si de asemenea prin aparitia sa constanta, ca nume de persoana, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvint cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combatut fundamentele acestor opinii, atita vreme cit nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de alta parte, calea de patrundere a cuvintului iranian. Cert este ca termenul se afla in toate limbile balcanice slave care inconjoara teritoriul rom. (bg. bac, sb. bac(a), slov., ceh. baca, mag. bacs(i), bacso, pol. bacza, ca si ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Insasi aria de raspindire a cuvintului pare a indica provenienta sa rom., caci numai rom. a fost direct legata de toate limbile mentionate mai sus, si faptul ca acest cuvint nu se explica prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totusi, nu este posibil sa-l explicam, pina in prezent, numai prin intermediul rom. In ce ne priveste, si dat fiind ca in orice caz ne aflam pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat in baci un cuvint autohton, poate cel care corespunde lat. pater si posibil acelasi care s-a pastrat in bade. Originea dacica a cuvintului fusese postulata inca de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicatii vechi par prea putin plauzibile. Dupa Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus in legatura cu basta „tata” (Slaw. Elem., 14) si cu bastina „mostenire” (Lexicon, 12), ipoteza greu de sustinut, datorita dificultatilor fonetice. Seineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. bas „sef”, care la rindul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Galdi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despartiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvintului baci, considerat acolo ca diferit de 1 si derivat din mag. – Pentru provenienta rom. a bg. bac, bacjo, bacija, cf. Candrea, Elemente, 401 si Berneker 37; si din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indica numai identitatea rom. cu alb. Der. bacie, s. f. (casarie; ocupatia baciului); bacioi, s. m. (baci); bacit, s. n. (dijma care se plateste baciului); bacita, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stina); baciui, vb. (a prepara brinza; a face pe baciul; a munci intr-o doara, a trage chiulul; a conduce).

CHIUL, chiuluri, s. n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la indeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. inselatorie. ◊ Loc. vb. a trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvantul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a insela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.

CHIULANGIU, -IE, chiulangii, s. m. si f. (Fam.) Persoana care in mod sistematic trage chiulul, insala, se sustrage de la datorie. [La f. sg. si: chiulangioaica] – Chiul + suf. -angiu. Cf. tc. kulahci.

CHIULANGIU ~i m. pop. Persoana care trage chiulul. /chiul + suf. ~angiu

chiul ~uri n. pop. Sustragere nemotivata de la munca. ◊ A trage ~ul a lipsi nemotivat de la lucru. A-i trage cuiva ~ul a-i juca cuiva festa; a pacali pe cineva. /<fr. cul